Provocările anului politic 2024 pentru stânga politică din România - de Dr. Florin Abraham

2024 – un moment de cotitură istorică?

Anul politic 2024 din România este descris în clișee comunicaționale senzaționaliste, de parcă ar aduce „mama tuturor confruntărilor electorale”. Există o urmă de adevăr în abordarea jurnalistică, în sensul în care anul 2024 este important din perspectiva scrutinelor electorale, dar nu pentru că sunt patru evenimente în aproximativ o jumătate de an (europarlamentare, locale, parlamentare și prezidențiale), ci pentru că se încheie un ciclu politic și se prefigurează altul, care ar putea să definească viitorul deceniu în politica românească.

În plus, 2024 poate fi cu adevărat important pentru România deoarece sunt programate alte două mega-evenimente electorale. La capătul primului, alegerile pentru Parlamentul European din luna iunie, putem anticipa menținerea alianței dintre Populari, Socialiști și Liberal-Progresiști (Renew Europe), având drept principală consecință stabilitatea instituțiilor comunitare. În urma alegerilor europarlamentare, este însă de așteptat să crească semnificativ forța partidelor eurosceptice, aliații naturali ai Moscovei din interiorul Uniunii Europene. Prin urmare, solidaritatea europeană în fața Rusiei ar putea fi chiar mai greu de realizat decât în prezent.

Alegerile prezidențiale din Statele Unite ale Americii, cu perspectiva îngrijorătoare și încă evitabilă a revenirii la Casa Albă a lui Donald Trump, pot fi un eveniment care să catalizeze schimbări la nivel global, cu impact direct asupra României: conflictul din Ucraina s-ar îndrepta spre un armistițiu, nu o pace, iar statul vecin nu ar fi cu adevărat eligibil pentru aderarea la Uniunea Europeană, în condițiile fluidității frontierelor; Republica Moldova ar putea pierde o uriașă oportunitate istorică dacă extinderea Uniunii Europene spre est ar fi amânată sine die; tensiunile sino-americane ar putea escalada, deși ele par acum a se îndrepta spre un rapprochement ș.a.

Teme(ri), crize, sinergii  

Este un lucru bine-cunoscut faptul că rezultatul scrutinelor electorale este determinat de temerile cetățenilor, de crizele reale sau imaginare cu care aceștia se confruntă, respectiv de sinergia dintre așteptările, dorințele electoratului și capacitatea actorilor politici de a răspunde la acestea.

În afara unor situații excepționale, anul electoral se va desfășura într-un context de crize multiple și înlănțuite. Pe de-o parte anticipăm continuarea crizelor internaționale, cea mai importantă dintre ele fiind cea din Ucraina, ale cărei principale consecințe vor fi creșterea cheltuielilor pentru apărare, accentuând problema deficitului bugetar, respectiv presiunea inflaționistă asupra prețurilor materiilor prime. Drama războiului s-a banalizat, intrând în viața de zi cu zi a electoratului, astfel încât relevanța psihologică a unor măsuri excepționale, precum noi guverne de uniune națională sau apelul la personaje salvatoare, va fi mult redusă. Criza internațională nu va mai fi o resursă politică principală pentru partidele politice, ele fiind nevoite să-și găsească alte argumente pentru legitimarea acțiunii politice.

Pe plan intern, principalul generator de crize sociale va fi încercarea de compatibilizare a așteptărilor legitime ale populației de creștere a veniturilor (salarii, pensii, ajutoare sociale) cu capacitatea guvernului de a prelua din economie resursele necesare pentru a le satisface. Este tot mai vizibil clivajul dintre cei care favorizează redistribuirea bogăției și cei care doresc acumularea ei, respectiv păstrarea în mâinile proprietarilor companiilor care o produc. Până la mijlocul anului 2024, problema inflației nu va fi rezolvată pe deplin, rămânând o sursă de angoase socioeconomice, care pot fi speculate politic de actorii antisistem și de cei cu mesaj populist radical.

O altă sursă de tensiuni va fi apărea între necesitatea realizării reformelor structurale cuprinse în Planul Național de Redresare și Reziliență, pe de-o parte, și dorința partidelor politice de a tergiversa măsuri necesare, dar cu impact electoral, precum reforma sistemului fiscal, pe de altă parte. Reforma administrativ-teritorială, în mod incontestabil necesară, va fi din nou amânată.

În condițiile situației de incertitudine, anticipăm că dispozitivul politic pentru alegerile parlamentare și cele prezidențiale va fi stabilit abia după scrutinul pentru Parlamentul European din 9 iunie 2024. PNL va trebui să ia decizia dacă va continua să aibă o atitudine de partid de opoziție din interiorul guvernării sau din afara acesteia. Dacă liberalii vor obține mai puțin de 20 de procente din voturi, care constituie un reper psihologic, ar putea fi întrunite condițiile unei schimbări de lider, așa cum s-a întâmplat și în 2014, iar noul președinte al partidului ar deveni candidat în alegerile prezidențiale. Într-un atare scenariu, cu o probabilitate ridicată de a deveni realitate dacă ținem seama de nervozitatea activului politic al PNL, PSD ar rămâne unicul partid guvernamental, într-un cabinet minoritar. Potrivit Constituției României (art. 89 al. 3), nu s-ar putea declanșa alegeri anticipate în ultimele șase luni ale mandatului președintelui republicii.

Dacă PNL va obține un scor considerat nesatisfăcător în alegerile pentru Parlamentul European, mai mic de 20 de procente, există și scenariul de a rămâne în coaliția cu social-democrații, cu o probabilitate mai mică de a deveni realitate însă. Deși există numeroase rațiuni de stat pentru a fi menținută coaliția PSD-PNL, rămânerea liberalilor într-un „mariaj de conveniență” ar putea fi percepută de strategii PNL ca ineficientă electoral, deoarece nu oferă resursele discursive pentru a regenera încrederea electoratului.

În sfârșit, există și varianta ca atât PSD cât și PNL să fie victorioase în alegerile europarlamentare, însă această ipoteză contrazice premisa principală a analizei noastre – prevalența crizelor –, astfel încât cel puțin una dintre formațiunile din coaliția de guvernământ va trebui să suporte costurile lipsei de încredere a majorității populației în guvernare.

Principalul indicator al nivelului sinergiei dintre populație și partidele politice este participarea electorală. Ipoteza galvanizării participării electorale, după modelul alegerilor europarlamentare din 2019, când a fost de 51,2%, are puține șanse de reproducere. În 2019 prezența ridicată a fost determinată, la nivel european, de pericolul destrămării Uniunii Europene ca urmare a Brexitului, fiind augmentată de furia populară extinsă împotriva camarilei politice a lui Liviu Dragnea. Mai degrabă, la 9 iunie 2024, este de așteptat să participe la scrutin între 25 și 35 de procente dintre electori, dacă avem în vedere ratele de prezență la alegerile europarlamentare ale perioadei 2007-2014. La acest nivel de prezență PSD va fi mai puțin afectat decât PNL, având un nucleu electoral mai stabil și mai disciplinat, iar AUR va putea beneficia de nemulțumirea acumulată în societate, cu un scor care ar putea trece de 20 de procente din voturi.   

Enigma prezidențialelor

Având în vederea prezidențializarea de facto a regimului nostru politic, cel mai important scrutin, cel puțin din perspectiva percepției publice, este cel prezidențial. Simpatizanții stângii din România știu ori își amintesc două momente din istoria noastră politică. În 2004, în condițiile în care Adrian Năstase a pierdut alegerile prezidențiale, Partidul Umanist Român a abandonat alianța politică cu Partidul Social Democrat și a intrat în guvern alături de Alianţa D.A. PD-PNL. PSD a fost atunci împins pe băncile opoziției, deși câștigase majoritatea relativă în alegerile parlamentare, pentru că Traian Băsescu, în calitate de proaspăt președinte al României, a construit o coaliție guvernamentală ad-hoc, contrar voinței electoratului exprimată în alegeri. Însuși Traian Băsescu și-a numit decizia de a coopta PUR în guvernul Popescu-Tăriceanu drept o „soluție imorală”!

În 2009, cu toate că Traian Băsescu era izolat politic și Mircea Geoană avea o foarte largă susținere politică, candidatul PSD a pierdut în cele din urmă alegerile, iar condițiile concrete în care s-a desfășurat votul românilor din străinătate nu au fost elucidate, în pofida indiciilor rezonabile de fraudă. Pierzând alegerile prezidențiale, PSD nu a mai avut în anul 2009 ocazia de a reveni la guvernare, rămânând în opoziție alături de PNL, condus de Crin Antonescu.

Ca atare, cele două episoade au impus în mentalul colectiv credința că președintele republicii este cel care face și desface alianțe și coaliții politice, uneori chiar împotriva voinței propriilor concetățeni. Pentru partidele politice, inclusiv pentru cele de stânga, deținerea funcției prezidențiale nu este doar o chestiune de prestigiu politic, ci de asigurare a prezenței la guvernare.

În acord cu ipoteza că rezultatele scrutinului din 9 iunie 2024 vor reprezenta criteriul principal de stabilire a strategiilor pentru alegerile parlamentare și prezidențiale, anticipăm că lansarea candidaților prezidențiali se va realiza abia în vara anului 2024. Se întrevăd trei variante principale:
a) PNL iese din coaliția cu PSD și încearcă să câștige alegerile prezidențiale cu un nou lider, capabil să coaguleze în turul al doilea votanții de dreapta și pe cei din diaspora. PSD intră în competiția prezidențială cu președintele partidului, Marcel Ciolacu;
b) PNL rămâne în coaliția cu PSD, iar Nicolae Ciucă devine candidat prezidențiabil al liberalilor. Pe cale de consecință, liderul PSD Marcel Ciolacu devine și el candidat prezidențial;
c) PSD și PNL rămân în coaliție și își oficializează o alianță și pentru următorul ciclu electoral, inclusiv cu varianta împărțirii mandatului de premier. Liderul PSD ar putea să continue mandatul de premier timp de încă doi ani după alegerile parlamentare. Deoarece niciunul dintre președinții celor două partide nu ar putea fi acceptat drept candidat comun, se recurge la o personalitate publică, un „independent”, care ar avea cele mai mari șanse să câștige alegerile prezidențiale. Este o ipoteză exclusă public de PSD și PNL, însă care ar putea fi readusă în actualitate pentru a păstra funcțională coaliția de guvernământ. Rolul noului președinte al republicii va fi de a menține echilibrele politice în țară, de a nu permite acumularea unei puteri tiranice în mâinile unui singur grup de conducere. După cum o arată sondajele de opinie, susținerea publică pentru un candidat „independent” este ridicată, dar ea vine în contradicție cu modul tradițional de operare a partidelor politice, care vor ca propriul președinte de partid să devină președinte al republicii.   

În ecuația alegerilor prezidențiale mai intră alți doi competitori: AUR și Uniunea Salvați România (USR). Ambele formațiuni încearcă să coaguleze actori politici minori, fără relevanță electorală, construind noi structuri politice: „Polul suveranist” în jurul AUR, respectiv „Polul de dreapta” inițiat de USR.

Creșterea politică a AUR este legată intrinsec de desfășurarea crizelor menționate anterior. Cu toate că AUR nu furnizează soluții realiste la problemele societății și economiei românești, acest lucru nici nu este prea important pentru votanții săi, partidul funcționând ca un bazin colector al frustrărilor sociale, amplificate prin dezinformare și teorii ale conspirației. AUR este favorizat de contextul politic european, în care extrema dreaptă eurosceptică nu doar că s-a infiltrat în coaliții guvernamentale, dar poate obține scoruri importante în alegerile europarlamentare.

Uniunea Salvați România, inclusiv în varianta realizării „Polului de dreapta”, nu are lideri capabili să genereze optimism politic, astfel încât miza formațiunii politice este să redistribuie rente politice pe baza exploatării unui nucleu electoral rămas fidel. Candidatul USR la alegerile prezidențiale, indiferent cine va fi el/ea, nu are capacitatea de a intra în turul al doilea, însă electoratul acestui partid poate juca un rol decisiv în stabilirea câștigătorului alegerilor. USR își va redobândi valoarea politică în ipoteza ieșirii PNL din coaliția cu PSD, fiind lesne de anticipat reluarea retoricii „unității dreptei” în fața „pericolului socialist”.

Poate câștiga PSD toate cele patru rânduri de alegeri?

Având cel mai numeros și disciplinat nucleu electoral, de aproximativ 3 milioane de votanți, PSD poate fi primul partid politic, din perspectiva numărului de voturi și mandate, la alegerile europarlamentare, locale și parlamentare. Scorul concret pe care-l pot obține social-democrații va fi determinat nu doar de mobilizarea tradițională a electoratului, ci și de calitatea ofertei electorale, în termeni de programe și oameni. Pentru a-și maximiza potențialul în alegerile pentru Parlamentul European, PSD ar trebui să alcătuiască o listă de candidați care nu au doar susținerea liderilor organizațiilor județene de partid, ci și pe cea a electoratului. O listă de succes pentru PSD este cea în care se păstrează echilibrul de gen, se regăsesc oameni cu experiență dovedită și tineri promițători, personalități care sunt compatibile cu valorile Partidului Socialiștilor Europeni (PES).

O listă de candidați la alegerile europarlamentare cu convingeri autentic social-democrate nu este doar o chestiune de eficiență electorală, făcând mai credibil mesajul din manifestul electoral, ci reprezintă o decizie pragmatică în interesul României. În bătăliile politice importante ce se prefigurează pentru reforma Uniunii Europene, PSD ar trebui să dispună de o garnitură de eurodeputați care să fie în măsură să promoveze eficient deopotrivă valorile Europei sociale și interesele naționale. Iar influența în Parlamentul European poate fi câștigată doar de oameni politici care se bucură de un înalt prestigiu profesional și politic.

Alegerile parlamentare ar trebui să fie ocazia pentru PSD de a realiza reprofesionalizarea corpului parlamentar, punându-se în fruntea procesului de recredibilizare a instituției parlamentare. Partidele politice ar trebui să conștientizeze faptul că Parlamentul nu are nevoie doar de parlamentari disciplinați, care funcționează ca o mașină de vot fără personalitate, ci și de profesioniști autentici în domenii esențiale: drept, economie, cercetare, tehnologia informației, cultură ș.a. Cu ajutorul acestora pot fi obținute legi mai bune, care să ajute la modernizarea României.

Atragerea unor noi categorii de votanți din afara bazinului electoral tradițional este esențială pentru PSD în perspectiva celor patru scrutine. Categorii socio-profesionale semnificative, cu valori de stânga, nu se simt reprezentate de social-democrați, pentru că așteptările lor sunt legate de politici curajoase de echitate și justiție socială. Guvernul Marcel Ciolacu a redeschis o agendă a guvernării de stânga, însă pentru a fi productivă electoral aceasta ar trebui promovată nu ca o soluție tranzitorie la criza bugetară a statului român, ci din perspectiva aplicării valorilor fundamentale ale social-democrației: solidaritate, egalitate, libertate, justiție socială.

Ecuația prezidențială este simplu de enunțat, dar dificil de rezolvat pentru PSD: niciun președinte al republicii nu a fost ales cu mai puțin de 5 milioane de voturi, iar cele mai multe voturi obținute de PSD în ultimul deceniu au fost de 3,2 milioane în alegerile parlamentare din 2016. Chiar și cel mai puțin performant candidat prezidențial al PSD, Viorica Dăncilă, a reușit să mobilizeze 9 din 10 votanți ai PSD. Simplificând: la o prezență de aproximativ 10 milioane de votanți (peste jumătate din corpul electoral), candidatul PSD are „garantate” aproximativ 3 milioane de voturi, însă trebuie să fie capabil să atragă prin alianțe politice și calitățile personale încă cel puțin 2 milioane de votanți în turul al doilea.

În mediile politice este vehiculat scenariul „repetării confruntării democrație-extremism” din anul 2000, atunci când Ion Iliescu l-a învins pe Corneliu Vadim Tudor. Ipoteza unei finale între candidații PSD și AUR nu poate fi exclusă, doar că în 2024 situația se prezintă diferit. Familia populismului eurosceptic a devenit tot mai puternică în Europa, iar votanții români din diaspora (posibil în jur de un milion de alegători) vor fi contaminați de aceste curente. În mod tradițional, candidații PSD obțin cel mult 1 din 10 voturi din diaspora, iar acest tip de electorat este mobilizat prin rețelele sociale, în care influența social-democraților este redusă. În plus, deși nu cunoaștem cine va fi candidatul prezidențial al AUR, este puțin probabil să aibă un trecut negativ comparabil cu cel al lui Corneliu Vadim Tudor, care să facă funcțională alegerea „răului mai mic” de către electoratul ostil social-democraților. Ca atare, deși la o primă vedere este certă câștigarea alegerilor prezidențiale de către un candidat al PSD în confruntarea cu contracandidatul AUR, scrutinele unipersonale sunt pline de „surprize”, alegătorii investind cu încredere personalitatea cea mai atractivă, cea care inspiră mai multă încredere, indiferent din ce partid provine candidatul/candidata.

Din cele expuse anterior nu trebuie înțeles că un politician susținut de PSD nu ar putea câștiga alegerile prezidențiale, însă candidatul/candidata trebuie să îndeplinească simultan mai multe condiții: să mobilizeze votanții din bazinul propriu al partidului; să nu genereze ostilitate în societate, respectiv campaniile negative să nu fie eficiente („prezidențiabilul-teflon”); să inspire încredere că nu va fi președintele unui singur partid, acționând partizan în favoarea acestuia, ci va fi un autentic președinte al republicii, capabil să îndeplinească funcția de moderator între stat și societate; să fie un președinte implicat, dar care nu se află în conflicte permanente cu premierul ori cu alte partide politice (președintele care integrează, care generează consens social, nu alimentează tensiuni politice).

***
„Secretul” unui an electoral de succes pentru stânga românească, având avantajul de a intra unită în anul electoral 2024, este de a desprinde strategia politică de logica senzaționalist-conflictuală inoculată de presă și rețelele sociale. Șirul de patru scrutine nu trebuie integrate unei logici de tipul „totul sau nimic”, ci social-democrații trebuie să fie în măsură să asigure un climat de calm și pace socială, stabilitate politică, cu o autentică deschidere spre rezolvarea problemelor multiple ale societății. Programele politice dolosive sunt calea sigură spre eșec electoral. La fel și popularea listelor de candidați cu clientelă politică, lipsită de calități profesionale și umane. Până la urmă, alegerile și puterea politică nu trebuie să fie un scop în sine, ci instrumente pentru a face societatea mai bună și mai sigură pentru toți cetățenii. România și lumea trebuie conduse și după „super-anul electoral 2024”!

Despre autor:
Dr. Florin Abraham este istoric și profesor de Științe politice la SNSPA. În aria sa de preocupări academice se află istoria secolului XX, sistemele politice, procesele de democratizare. A publicat mai multe cărți în țară și străinătate, precum și zeci de articole științifice.

Opiniile exprimate în această publicație nu sunt în mod necesar și cele ale Fundației Friedrich Ebert (FES).