Amurgul ciclului istoric postdecembrist

Articol de Florin Abraham

Principalele tendințe ale societății românești în 2025 converg spre concluzia că acesta reprezintă primul an al unei scurte perioade de tranziție la finalul unui ciclu istoric de patru decenii. Perioada istorică de după Revoluția din Decembrie 1989 s-a caracterizat prin dominația unui actor politic (Partidul Social Democrat – PSD), cu diversele sale metamorfoze instituționale și ideologice, care a asigurat stabilitatea regimului politic și consensul euroatlantic. Acest ciclu istoric este foarte probabil să se încheie odată cu scrutinele electorale din intervalul 2028-2030. PSD nu va mai putea constitui în jurul său un guvern, deși va putea fi cooptat în noi coaliții, iar candidatul social-democrat nu va putea accede în finala alegerilor prezidențiale decât în condițiile în care și persoana candidatului, și contextul politic sunt excepționale, ori nu prin forța de mobilizare a organizațiilor tradiționale de partid. 

Diluarea relevanței Centrului politic deschide perspectiva unei perioade prelungite de instabilitate, marcată de rivalități politice de-a lungul unui nou clivaj dominant. Acesta se înscrie într-o confruntare cultural-ideologică de dimensiune internațională între susținătorii unei societăți pluraliste, orientate spre progres și sensibilă la problematica ecologică, și promotorii unei „societăți-sită” – un model care nu este pe deplin închis sau totalitar, dar care operează prin criterii de incluziune extrem de restrictive. În cadrul celui din urmă, minoritățile rasiale și comunitățile LGBTQIA sunt respinse, iar conservatorismul cultural și scepticismul față de politicile de mediu tind să se combine cu autoritarismul politic și cu așteptările privind continuarea paternalismului statal.

***

Contextul politic și de securitate

Liniile de forță ale anului 2025 s-au trasat în jurul a patru teme. Prima dintre acestea a fost relația României cu Administrația Trump, în condițiile desincronizării ideologice a puterii de la București față de Partidul Republican, într-un context general al tensionării relației dintre Uniunea Europeană și Statele Unite. A doua preocupare a fost legată de dinamica războiului din Ucraina, cu toate consecințele sale geopolitice, economice și psihologice. Tema dezechilibrelor macroeconomice (deficitul bugetar, cel comercial și inflația) a remodelat agenda politică a guvernării, procesul de acceptare politică a realității economice și a responsabilității politice pentru aceasta fiind dificil și dominat de conflictualitate. În sfârșit, unda de șoc a anulării alegerilor prezidențiale de la finalul anului 2024 s-a diminuat abia după câștigarea alegerilor prezidențiale de un om politic care nu a pus în discuție consensul euroatlantic.

A rezultat astfel un an politic structurat pe trei anotimpuri. Până la finalul lunii mai, tema dominantă a fost cea a alegerilor prezidențiale, urmată de constituirea Guvernului Ilie Bolojan și  încercarea acestuia de a prelua inițiativa politică în interiorul coaliției de guvernare. Din luna septembrie, aparența armoniei din coaliția guvernamentală a fost spulberată de Partidul Social Democrat, care s-a manifestat tot mai virulent la adresa premierului Bolojan, contestându-i public deciziile și tergiversând proiectele prin care se introduceau politici de austeritate. PSD și-a asumat public, prin intermediul unora dintre liderii săi, rolul de opoziție în cadrul coaliției de guvernământ.  

Policentrismul conflictogen al coaliției guvernamentale

Iluzia unei coaliții centriste aflate pe termen lung la guvernare, alimentată de liderii din acel moment ai PSD și ai Partidului Național Liberal (PNL), Marcel Ciolacu și Nicolae Ciucă, a fost spulberată de electorat cu ocazia scrutinelor parlamentare și prezidențiale de la finalul anului 2024. În urma alegerilor prezidențiale din luna mai 2025, s-a format o coaliție guvernamentală policentrică – PSD, PNL, Uniunea Salvați România (USR), Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR), Grupul minorităților naționale – care conține proteinele unor conflicte multiple și repetitive. 

Prima axă a conflictului aduce față în față, în mod natural, PSD și Uniunea Salvați România. Aceasta din urmă s-a constituit ca o formațiune politică antisistem, sistem pe care l-a identificat imagologic în chiar recentul partener de coaliție. Deși, strict matematic, coaliția guvernamentală are numărul necesar de voturi în Parlament pentru a avea majoritate și fără USR, aceasta nu poate funcționa fără formațiunea politică condusă de Dominic Fritz deoarece Uniunea are funcțiile unui partid prezidențial. Păstrarea USR la guvernare diminuează riscul unui regim de coabitare dură între premierul Ilie Bolojan și președintele Nicușor Dan, chiar cu prețul amplificării tensiunilor cu PSD. 

A doua sursă a conflictului politic este dorința PSD de a dobândi rolul de actor dominant în cadrul coaliției guvernamentale, sperând, sub amenințarea destrămării guvernării, să-l îndepărteze pe Ilie Bolojan din fruntea Cabinetului. Presiunile liderilor PSD asupra lui Ilie Bolojan nu sunt sprijinite însă de restul partidelor din cadrul coaliției de guvernare, și nici de președintele Dan. Principalii lideri politici sunt conștienți de faptul că Ilie Bolojan, cu promisiunile lui de reformă a sistemului public, reprezintă o garanție că relațiile cu Comisia Europeană și finanțatorii internaționali nu vor fi pe deplin înghețate, atât timp cât Guvernul urmează o traiectorie de corectare a dezechilibrelor macroeconomice.

Rivalitățile dintre partidele coaliției de guvernământ relevă și clivaje de natură ideologică. USR și PNL susțin ideea unui stat minimal, privatizări și lichidarea companiilor ineficiente, în timp ce PSD păstrează în acțiunea politică ideea unui stat intervenționist și implicat în economie. Fără a afecta în mod semnificativ agenda coaliției de guvernare, este evident clivajul dintre orientarea culturală progresist-cosmopolită (USR) și cea conservator-națională (PSD). 

Conflictele politice din cadrul unor largi coaliții de guvernare pot fi privite ca o dovadă a vitalității democrației, însă istoria politică arată că electoratul nu este sensibil la nuanțe și justificări, pedepsindu-i pe toți participanții la scandalurile repetate. Așa s-a întâmplat în anul 2000, când PNȚCD, principalul partid de guvernare după 1996, nu a mai intrat în Parlament, iar restul partidelor au reușit să-și mobilizeze doar nucleele electorale. Dacă ar fi de extras o lecție, atunci aceasta ar fi nevoia de solidaritate și de cooperare loială între partidele unei coaliții, mai ales în perioadele de criză economică și socială.  

Un președinte cu rol și ritmuri insuficient definite

Promisiunea implicită a lui Nicușor Dan că nu va fi un președinte tradițional și refuzul teatralității în prestația sa politică i-au adus succesul în fața unui electorat care a simțit nevoia de a realiza o corecție istorică a stilului prezidențial. Simplitatea calculată a lui Nicușor Dan a creat un contrast puternic cu ostentația privilegiilor puterii afișată de Klaus Iohannis, aducându-i celui dintâi sprijinul unui larg spectru de orientări politice în scrutinul prezidențial din mai 2025. 

Echipa de consilieri ai Administrației Prezidențiale s-a constituit într-un ritm lent, dar a devenit tot mai numeroasă, fiind construită pe criteriul compatibilității personale și ideatice cu titularul funcției prezidențiale. Demiterea (în noiembrie 2025) lui Ludovic Orban din funcția de consilier prezidențial pentru politica internă nu reprezintă doar un simplu gest de afirmare a autorității președintelui Dan asupra echipei sale, ci respingerea verbiajului politic ce însoțește conceptul de „președinte-jucător”. Refuzând afirmarea publică a voluntarismului prezidențial specific „președintelui-jucător”, Nicușor Dan pare a experimenta modelul „președintelui-tehnician”. Este o strategie politică și cu avantaje, și cu riscuri. Se reduc presiunea și așteptările legate de rezultatele directe ale Președintelui Republicii, acesta fiind, în ordine imagologică, cel dintâi slujbaș al țării, nu cel dintâi demnitar. Își poate conserva acel electorat care vede în șeful statului o persoană mai puțin implicată partizan. În același timp, tehnicizarea puterii politice poate fi percepută ca inacțiune sau slăbiciune politică, în cadrul unei culturi politice în care vitalitatea și teatralitatea au fost până în prezent veritabile linii de forță.

Principalul efort politic al lui Nicușor Dan a fost orientat înspre păstrarea stabilității coaliției guvernamentale, atât din rațiuni de stat, cât și politice. Amiciția publică arătată de președintele Dan social-democraților este rodul unui calcul politic realist: neavând instrumentele constituționale să se opună unei ipotetice alianțe PSD-AUR, este nevoit să-și irite susținătorii cei mai radicali care ar dori marginalizarea politică a stângii. Prin susținerea străvezie, la limita Constituției, a candidatului Cătălin Drulă la Primăria Capitalei a căutat tocmai să dea satisfacție acestei categorii de susținători, dar eșecul fruntașului USR arată că președintele Dan nu poate transfera în mod semnificativ simpatia electoratului său către alți politicieni.

În domeniul consacrat cutumiar drept apanajul de preeminență al Președintelui Republicii, cel al politicii internaționale a Statului, s-a resimțit vizibil tensiunea dintre obligația de a urma o linie realistă de apărare a intereselor naționale, prin construirea unei relații funcționale cu Administrația Trump, pe de-o parte, și filoeuropenismul consilierilor prezidențiali cu responsabilități în acest domeniu, pe de alta. Agenda de activități concrete în plan internațional stă sub spectrul timidității, în contrast evident cu dinamismul regional al Poloniei și al Ungariei. Președintele Dan a participat la activitățile diplomatice în format multilateral, obligatorii în virtutea apartenenței la NATO și UE, iar ministrul Afacerilor Externe, Oana Țoiu, prin care se închide circuitul controlului prezidențial asupra relațiilor externe la nivel statal, nu a ieșit din paradigma pasivismului inerțial ce a caracterizat și Administrația Iohannis.

Opoziția, așteptând „explozia mămăligii”

Consecința directă a stării de profundă nemulțumire socială și ostilitate la adresa partidelor tradiționale este aderența electoratului la Partidul AUR. Profunzimea nemulțumirii sociale este relevată și de faptul că, deși George Simion a pierdut alegerile prezidențiale, AUR nu a cunoscut un regres electoral, ci, dimpotrivă, este creditat de sondajele de opinie drept principalul partid, în toate segmentele cu vârstă de până la 60 de ani. 

Deși se autodefinește ca forță „antisistem total”, AUR nu practică o opoziție orientată spre formularea unor alternative de politici publice, ci are o strategie bazată pe atacuri politice, retorică virulentă și un arsenal discursiv marcat de mitologii conspiraționiste și dezinformare. Dominația partidului în spațiul digital îi permite transformarea rapidă a frustrării sociale în capital politic. Acest lucru a fost evidențiat de rezultatele scrutinului din București (7 decembrie), candidata Anca Alexandrescu clasându-se pe a doua poziție. 

Având în vedere că procesul de consolidare macroeconomică se va întinde pe mai mulți ani, inerentele tensiuni sociale vor constitui combustibilul pentru un masiv vot de protest. Cu toate că partidele tradiționale, presa și formatorii de opinii insistă asupra caracterului extremist al AUR, inclusiv asupra convergenței cu retorica pro-Kremlin utilizată și de alte partide eurosceptice europene, acest lucru nu are până în prezent efecte asupra gradului de favorabilitate politică de care partidul se bucură. Mai mult, aceste acuzații sunt contracarate de AUR prin argumentul că ele demonstrează autentica orientare antisistem a partidului.   

PSD, în fuga după AUR

Eșecurile la scrutinele prezidențiale din 2024-2025 înregistrate de PSD au fost interpretate de social-democrați, în mod majoritar, drept înfrângeri conjuncturale, nu semne ale unei crize sistemice. Prin urmare, după demisia lui Marcel Ciolacu de la conducerea PSD, a urmat o tranziție negociată în cadrul aceleiași echipe, fostul prim-vicepreședinte Sorin Grindeanu fiind ales președinte al partidului, la un congres în care a fost prezentată o singură moțiune. Modul de transfer al puterii în cadrul PSD relevă principalele premise operaționale pentru anii următori. În primul rând, notăm încercarea de recuperare a electoratului pierdut în favoarea AUR printr-o atitudine de asumare tranzacțional-limitată a participării la coaliția guvernamentală, respectiv prin blocarea sau edulcorarea politicilor de austeritate ale Cabinetului Bolojan. În al doilea rând, conducerea națională a PSD și-a însușit viziunea primarilor și aleșilor săi locali, urmând ca alegerile locale și parlamentare din anul 2028 să fie abordate din calitatea de partid care deține conducerea Guvernului și sperând că orientarea unor resurse financiare spre propriile fiefuri electorale va fi o strategie câștigătoare. 

Criza social-democrației nu este determinată exclusiv de factori exogeni PSD. Un motiv recurent al pierderii de atractivitate în mediile urbane îl reprezintă politica de resurse umane a partidului. În ultimul deceniu, criteriul „recomandării politice” din partea organizațiilor locale a substituit, în mod progresiv, promovarea bazată pe competență politică și profesională. Clientelismul a erodat masiv imaginea de partid al competenței, pe care s-a construit forța PSD în primele două decenii de după 1989. Conducerea PSD se află în fața unei dileme structurale: reactivarea politicii de selecție a elitelor, în sensul promovării meritocratice, sau perpetuarea unui model dominat de loialități informale și dependențe clientelare. Diminuarea clientelismului ar genera, aproape inevitabil, rezistență din partea organizațiilor locale. În schimb, menținerea actualului model riscă să accelereze declinul electoral al partidului în marile centre urbane.

Încercarea de recuperare a votanților pierduți în favoarea partidelor antisistem este marcată simbolic prin eliminarea din Statutul PSD a sintagmei „partid de stânga modern și progresist, un partid național cu vocație europeană” și înlocuirea sa cu „partid modern, de centru stânga, promotor al echității sociale și al solidarității, atașat valorilor democratice, naționale, religioase, tradiționale și culturale ale poporului român”. Fără îndoială, schimbarea autodefinirii axiologice a PSD îl plasează în afara nucleului ideologic al stângii europene (progresismul), însă îl apropie mult mai mult de valorile reale ale nucleului său electoral, preponderent conservatoare. Afirmarea social-democrației cu specific românesc va reprezenta un test nu atât din perspectiva relației cu familia stângii europene occidentale, la rândul ei polimorfă doctrinar, cât al atractivității electorale în condiții de criză socioeconomică.  

Consolidarea tendințelor de contracție a Centrului politic

Erodarea Centrului politic, reprezentat de tandemul PSD-PNL, este favorizată de situația de criză socială, care amplifică anxietatea socială. Subminarea abordărilor politice bazate pe responsabilitatea exercițiului guvernamental este facilitată de rolul tot mai mare al platformelor digitale.  Algoritmii acestora încurajează polarizarea opțiunilor politice, astfel că mesajele mai puțin încărcate emoțional, mai nuanțate, sunt în mod structural defavorizate de logica sistemului hibrid al mass-media. Presa tradițională, care poate fi mai ușor cooptată în sprijinirea mesajelor politice nuanțate, nu reușește să câștige competiția cu platformele digitale, după cum au evidențiat rezultatele scrutinelor din anii 2024-2025. „Bulele informaționale” în care trăiește o parte a votanților favorizează polarizarea opțiunilor politice și creșterea radicalizării societății.  

Lichefierea clivajului tradițional stânga-dreapta, prin uniformizarea valorilor și practicilor politice ale PSD și PNL, este un al treilea factor explicativ pentru emergența unui nou tip de electorat, cu alte valori și așteptări politice decât cele oferite de partidele tradiționale. Dacă o parte a electoratului regăsește aceste așteptări la Partidul AUR, lipsa unui puternic mesaj de stânga modern lasă loc apariției unor noi partide, care să catalizeze acest electorat fragmentat, dar nereprezentat de PSD.   

Eșecul PSD în alegerile din București (7 decembrie 2025) și succesul acestuia în micile comunități sau în zonele mai puțin dezvoltate economic (de exemplu, Buzău) întăresc tendința enunțată anterior: lipsa de atractivitate a social-democraților în marile orașe și restrângerea electoratului acestuia la cel din zonele rurale și micile orașe. 

Perspective

Criza socioeconomică, alimentată de creșterea abruptă a serviciului datoriei publice, la care se adaugă consecințele geopolitice ale războiului din Ucraina, reprezintă principalii factori care pot menține un climat politic tensionat în 2026. Înghețarea salariilor în sectorul public și a pensiilor, pe fondul unei inflații ridicate și al preconizatei scumpiri a energiei, va genera efecte negative și în economia privată, obligată să absoarbă șocul scăderii cererii interne și europene. Din acest amestec, se nasc anxietatea socială și tendințele anomice. Concedierile anunțate în sectorul public și diminuarea rapidă a puterii de cumpărare pot activa mișcările sindicale. Sistemul de învățământ preuniversitar riscă să repete scenariul grevei din 2023, însă într-o formulă mai radicalizată.

Ipoteza noastră este că, în condițiile instabilității geopolitice regionale, actorii politici vor prefera conflictele limitate, orientate spre poziționare electorală, confruntărilor ample care ar putea duce la destrămarea coaliției de guvernare. Coaliția va continua să funcționeze, chiar dacă nu poate fi exclusă schimbarea premierului Ilie Bolojan sau o serie de remanieri menite să detensioneze scena politică.

Pentru PSD, toamna anului 2026 reprezintă ultima fereastră strategică pentru retragerea de la guvernare, în vederea reconsolidării din opoziție înaintea alegerilor din 2028. După acest moment, partidul va trebui să-și asume rolul de „adult al coaliției”, pregătind terenul unei guvernări pe care ar putea-o conduce din primăvara lui 2027, perioadă în care PNL și USR vor tinde să adopte o strategie de opoziție din interiorul puterii.

AUR va încerca să-și consolideze capitalul politic prin intensificarea radicalismului manifestărilor publice, menținând mobilizat electoratul deja fidelizat. În același timp, partidul se pregătește pentru perspectiva guvernării, motiv pentru care George Simion promovează ascensiunea unui nucleu de tehnicieni însărcinați să confere partidului un plus de credibilitate profesională.

În acest context, rolul președintelui Nicușor Dan devine decisiv. Acesta poate fie să amplifice tendințele conflictuale ale partidelor din coaliție, fie să adopte o strategie de temperare a tensiunilor, rămânând solidar cu obiectivele majore ale guvernării. Succesul său politic va depinde de modul în care va gestiona consolidarea USR ca partid prezidențial. O strategie de tip „președinte-jucător” va antagoniza atât PNL, cât și PSD, în timp ce un comportament prudent, care să păstreze aparențele de neutralitate cerute de Constituție, ar putea menține coeziunea deja fragilă a coaliției.

Anul 2026 va fi, totodată, decisiv pentru afirmarea unor formațiuni politice marginale sau pentru apariția unor noi vehicule politice ale unor lideri aflați în căutarea reinventării. Criza socioeconomică oferă un teren fertil pentru astfel de inițiative, dar succesul lor rămâne incert.

Opiniile exprimate în acest articol nu reflectă neapărat punctele de vedere ale Friedrich-Ebert-Stiftung(FES).