Cele 15 minute de glorie ale României: cum am ajuns în avangarda schimbării strategiei SUA față de Europa

Anul acesta, România a ratat momentul de recalibrare a relației transatlantice în contextul revenirii lui Donald Trump la Casa Albă. Tranziția de la statutul confortabil de beneficiar de securitate la cel de furnizor regional responsabil ne-a prins nepregătiți. În timp ce vecinii din nordul flancului estic își consolidau pozițiile diplomatice la Washington și investeau în propria apărare, România, paralizată de crizele politice interne și incapabilă să articuleze o narațiune coerentă despre ce s-a întâmplat în contextul alegerilor prezidențiale anulate, a devenit involuntar studiul de caz prin care administrația Trump ilustrează noua paradigmă transatlantică, cu ideea sa centrală: SUA vor oferi mai puține garanții de securitate gratuite celor care nu demonstrează că le merită. Trei eșecuri diplomatice majore din 2025 au transformat România în subiect al ziarelor internaționale: discreditarea pe scena de la München, suspendarea din programul Visa Waiver și retragerea trupelor americane. Ele nu sunt simple accidente de parcurs, ci consecințele directe ale acțiunilor unei clase politice ancorate iresponsabil în nostalgia unei epoci romantice a parteneriatului strategic care s-a încheiat definitiv.

România înainte de Trump 2.0: cu temele nefăcute și sub imperiul nostalgiei 

Pe bună dreptate, Europa a stat cu sufletul la gură în 2024 înaintea alegerilor prezidențiale din SUA. Timpul nu mai avea răbdare, epoca romantică a unității transatlantice, reprezentată de cele două decenii începând cu momentul luptei trupelor noastre umăr la umăr cu soldații americani în Afganistan și Irak și încheind cu demonstrația de solidaritate euroatlantică cu Ucraina în fața războiului de agresiune al Federației Ruse din 2022, urmată de fortificarea fără precedent a flancului estic al NATO, se încheia. Project 2025, raportul-fanion al think tank-ului conservator Heritage Foundation realizat pentru a alimenta administrația Trump 2.0 cu propuneri de politici publice, anunța o schimbare a paradigmei în relația dintre SUA și Europa, pornind de la ideea că statele europene nu se pot aștepta ca „Statele Unite să ofere o umbrelă de apărare țărilor care nu sunt dispuse să contribuie în mod corespunzător” la arhitectura de securitate globală și care refuză sistematic să-și ia soarta în propriile mâini. Un alt important laitmotiv al campaniei interne a lui Donald Trump și al partidei republicane a fost chiar necesitatea reevaluării sprijinului acordat Ucrainei.

Think tank-urile europene pregăteau scenarii de lucru pentru o președinție mult mai pragmatică și tranzacțională în cazul câștigării alegerilor de către Donald Trump încă de la începutul anului 2024, iar analiști occidentali au introdus în vocabularul strategic imperativul de „Trump-proofing” (n.r. a pregăti continentul european pentru a rezista șocurilor unei potențiale retrageri americane în timpul unei președinții impredictibile Trump 2.0). Lideri precum fostul cancelar german Scholz au abordat situația și mai frontal, afirmând public că pentru viitorul parteneriatului transatlantic ar fi fost mai bine să vedem un candidat democrat câștigând Președinția SUA. 

În România, anul 2024 nu a adus aceeași anxietate. Comunitatea analitică românească părea la fel de prinsă în mirajul nostalgiei primului mandat Trump ca și guvernanții țării, Președintele României realizând o vizită de stat productivă la Casa Albă. Prin vocea ambasadorului României în Statele Unite, țara noastră își arăta convingerea că, independent de cine va veni la putere peste ocean, parteneriatul strategic româno-american va continua în aceiași termeni. Autoritățile române nu au abandonat o secundă exigența diplomatică de a nu exprima public preferințe privind rezultatele proceselor electorale interne ale altor state – o strategie elegantă în relația cu un partener strategic de la care ne așteptam să ne furnizeze securitatea. 

Întrebarea este: chiar dacă public nu ne-am exprimat decât în termeni foarte optimiști, așa cum ne obligă regulile diplomației, oare nu am manifestat un optimism nejustificat și pe plan intern alegând să nu ne facem temele pentru a putea gestiona o relație transatlantică mai tranzacțională ca oricând? Dacă judecăm după declarația fostului consilier prezidențial pentru securitate națională, ambasadorul Cristian Diaconescu care, la o lună de la instalarea lui Donald Trump în funcția de președinte al SUA, dădea de înțeles că România nu deținea contacte semnificative la nivelul noii administrații, am înclina să credem că nu ne-am făcut temele. 

Fără un președinte ales, diplomația a funcționat cu frâna de mână trasă

Alegerile prezidențiale anulate din noiembrie 2024 și reluarea întregului proces electoral ca urmare a deciziei Curții Constituționale au avut drept consecință paralizia politicii externe a României care a funcționat, în prima jumătate a anului 2025, cu frâna de mână trasă. Nu a făcut excepție nici parteneriatul strategic româno-american: în afara primirii de către președintele interimar al României Ilie Bolojan a unei delegații a Congresului SUA în aprilie 2025, nu am avut întruniri notabile la nivel bilateral în prima jumătate a anului, iar dimensiunea politică a parteneriatului strategic a fost capturată de reprezentanți ai polului suveranist care s-au perindat pe la Washington cu ocazia învestirii președintelui american Donald Trump, dar și la reședința acestuia din Mar-a-Lago. 

În timp ce România era preocupată cu menținerea stabilității interne și pregătirea celei de-a doua runde de alegeri prezidențiale, vecinii noștri, mai ales statele baltice, aveau deja întruniri cu șeful diplomației americane Marco Rubio pentru a-și pleda cauza și a obține angajamente de securitate din partea americanilor privind jumătatea nordică a flancului estic. 

Deși nu am avut un președinte ales până la finele lui mai 2025, iar guvernarea s-a aflat într-o situație la fel de incertă, nici măcar Parlamentul României nu a avut inițiativa de a efectua o vizită la Washington când Donald Trump a preluat conducerea Statelor Unite. Nici măcar o delegație parlamentară din partea țării noastre nu s-a prezentat în fața Congresului american pentru a promova cauza geopolitică a României și a întări astfel dialogul politic cu principalul furnizor de securitate pe care ne bazăm în zona Mării Negre. 

Șocul de la München

Deși anularea alegerilor prezidențiale s-a reflectat în politica externă a României din prima jumătate a anului 2025 precum o umbră care ne-a urmărit perpetuu, guvernanții țării nu au putut produce nici în al doisprezecelea ceas o narațiune unitară despre ce s-a întâmplat cu alegerile prezidențiale, sub forma unui document concis, care să poată fi pus la dispoziția partenerilor externi, fie că sunt ei reprezentanți ai guvernelor aliate, think tank-uri sau cercetători din mediul academic. La nivel de comunicare, România a preferat ambiguitatea strategică unei strategii de poziționare coerentă, care să facă teoriile conspirației mai puțin atractive. De la momentul anulării alegerilor prezidențiale de către CCR în 6 decembrie 2024 până la discursul lui Klaus Iohannis în care fostul șef al statului a afirmat că „aici a fost Rusia” au trecut 12 zile, ceea ce, având în vedere rapiditatea cu care se formează percepțiile în geopolitica momentului, înseamnă mult prea mult timp pierdut.

O altă dovadă concretă a lipsei acestei coeziuni interne a fost comunicatul de presă transmis chiar de STS după primul tur al alegerilor prezidențiale din 2024, în care reprezentanții Serviciului au afirmat că „STS nu a primit informații de la alte entități cu responsabilități în domeniul securității cibernetice privind derularea unor atacuri cibernetice” și că „nu au fost identificate vulnerabilități în ceea ce privește furnizarea, în condiții de securitate, a serviciilor de comunicații și tehnologia informației puse la dispoziția Autorității Electorale Permanente”, contrazicând astfel comunicatul oficial al CSAT făcut public în aceeași zi, în care se afirma că „membrii Consiliului au constatat că au existat atacuri cibernetice cu scopul de a influența corectitudinea procesului electoral”.

Punctul culminant în povestea explicării cauzelor care au dus la anularea alegerilor prezidențiale a fost atins însă abia în februarie 2025, pe scena Conferinței de Securitate de la München. În primul său discurs internațional important de la preluarea funcției de vicepreședinte al SUA, J.D. Vance a menționat România de trei ori, iar pe principalul rival strategic al națiunii pe care o reprezintă, China, doar de două ori. Potrivit vicepreședintelui SUA, „România a anulat pur și simplu rezultatele alegerilor prezidențiale pe baza unor suspiciuni nefondate ale unei agenții de informații și a presiunii enorme exercitate de vecinii săi continentali”. Discursul vicepreședintelui Vance este cu atât mai neliniștitor dacă îl comparăm cu declarația Departamentului de Stat din decembrie 2024. În acea declarație, SUA se arătau îngrijorate de raportul CSAT „privind implicarea Federației Ruse în activități cibernetice rău-intenționate menite să influențeze integritatea procesului electoral din România”. 

Discursul vicepreședintelui SUA pe scena de la München nu a reprezentat doar o schimbare de paradigmă față de România, ci chiar o reașezare a ordinii transatlantice folosind Bucureștiul drept studiu de caz. Așa cum se poate observa doar dacă analizăm discursul în întregimea sa, J.D. Vance a utilizat cazul României pentru a exemplifica cum Europa s-a îndepărtat de Statele Unite la nivel normativ, nominalizând drept cea mai mare amenințare pentru securitatea europeană nu Federația Rusă sau China, ci lipsa de reprezentativitate a democrațiilor din interiorul UE prin îngrădirea libertăților de exprimare, un preț plătit pentru combaterea operațiunilor de dezinformare pe care Washingtonul nu îl mai consideră de acceptat. Semnalul de alarmă al Departamentului de Stat american ca SUA să-și regăsească aliații culturali în Europa, reia acest laitmotiv pe care îl asociază imperativului recuperării valorilor conservatoare în interiorul parteneriatului transatlantic. Aceste dinamici discursive ne arată faptul că între libertate și securitate, SUA vor acorda întâietate primei valori, cel puțin în relația sa cu Europa.

Retragerea trupelor

România s-a aflat încă o dată în lumina reflectoarelor internaționale atunci când decizia Pentagonului de a retrage aproximativ 1.000 de soldați americani din țara noastră a fost anunțată de Kyiv Post în 28 octombrie și confirmată de Ministerul Apărării Naționale o zi mai târziu. Această decizie a Departamentului de Război al SUA nu afectează doar România, ci și Bulgaria, Ungaria și Slovacia. Majoritatea soldaților din această divizie își desfășoară însă activitatea în cadrul bazei de la Mihail Kogălniceanu, plasându-ne în prim-planul acestei redimensionări a trupelor în teatrul de operații european. Redimensionarea trupelor nu face decât să acutizeze asimetria dintre jumătatea nordică a flancului estic al NATO și cea sudică, cu atât mai mult cu cât SUA garantează în continuare prezența rotativă a brigăzii din Polonia.  

Dacă această decizie nu ar fi avut implicații drastice pentru postura de descurajare pe flancul estic, mă întreb de ce, în ciuda faptului că întreaga administrație americană era paralizată de shutdown, cei doi președinți ai Comisiilor de apărare din Camera Reprezentanților și Senat, republicanii Mike Rogers și Roger Wicker, s-au grăbit să condamne ferm, printr-o declarație comună, decizia Pentagonului de a diminua efectivul de forțe de pe teritoriul României. Declarația congresmenilor republicani a fost publicată în aceeași zi în care guvernanții români ofereau garanții optimiste cetățenilor că angajamentul SUA față de țara noastră nu este pus sub semnul întrebării. 

În contrast cu reacția republicană promptă, abordarea României față de această decizie a fost una pasivă: nu a fost organizată nici măcar o conferință de presă a Președintelui sau o ședință a CSAT în care să se tranșeze un plan de acoperire a acestui nou deficit de securitate. Parlamentul a ratat și de data aceasta ocazia de a organiza o audiere a miniștrilor de resort pornind de la întrebarea: cum își va administra România nevoile de securitate în acest nou context geopolitic, având în vedere faptul că Marea Neagră rămâne un teatru de război, iar Federația Rusă a anunțat că plănuiește să-și modernizeze flota? 

Absenți din administrarea procesului de redesenare a arhitecturii euroatlantice

În a doua jumătate a lui 2025, după instalarea noului președinte și a noului guvern, vocea României a continuat să lipsească din conversațiile transatlantice de mare miză. Am girat la Summitul NATO de la Haga noile exigențe privind consolidarea bugetelor naționale dedicate apărării, în deplină solidaritate transatlantică, însă când a venit vorba de a propune soluții creative la marile dileme continentale, ne-a lipsit tocmai acea politică externă și de securitate „activă, cu personalitate” pe care Președintele României afirma că și-o dorește. 

De exemplu, în privința acordului comercial UE-SUA negociat de Comisia Europeană și administrația Trump în vara lui 2025, România nu a avut nicio poziție, chiar dacă introducerea tarifului de 15% mărește prețul produselor din România pentru consumatorii și companiile americane, făcându-le mai puțin atractive în comparație cu produse similare din state care beneficiază de tarife mai mici. 

Pacea din Ucraina a fost un alt dosar de primă importanță al agendei transatlantice în care nu am reușit să formulăm preferințe naționale ferme, deși contextul regional ne afectează securitatea în mod direct. Cu toate acestea, după întâlnirea istorică de la Casa Albă dintre Donald Trump și liderii europeni care l-au însoțit pe Volodimir Zelenski, prin vocea liderilor militari din Regatul Unit, Germania, Franța, Finlanda și Italia, România a fost promovată drept țara în care SUA ar putea trimite avioane de luptă F-35 suplimentare pentru a descuraja Federația Rusă, ca parte a garanțiilor de securitate oferite Ucrainei. Prin vocea Președintelui Dan, România a refuzat în repetate rânduri de-a lungul anului ideea trimiterii de trupe în Ucraina într-o eventuală formulă de menținere a păcii, pretinsul nostru rol de furnizori de securitate regională urmând a fi limitat la sprijinul logistic.

Hubul UE de securitate maritimă la Marea Neagră, pe care România își dorește să-l găzduiască în vederea implementării noii strategii a blocului comunitar în relație cu regiunea, nu a depășit, încă, stadiul de idee. Eforturile politico-diplomatice ale guvernanților noștri de a grăbi operaționalizarea acestei noi entități la Constanța au fost mai degrabă modeste. Singura inițiativă politică de natură să aducă această entitate mai aproape de țara noastră i-a aparținut vicepreședintelui Parlamentului European Victor Negrescu, care a inițiat o scrisoare transpartinică alături de alți eurodeputați români, adresată Comisiei Europene, susținând candidatura României ca țară-gazdă a hubului. 

Concluzii și recomandări pentru anul 2026

Privind la rece și în ansamblu arhitectura de securitate europeană a momentului, putem observa că România s-a aflat anul acesta în avangarda redefinirii raporturilor euroatlantice, fiind principalul beneficiar al procesului de minimizare a contribuției americane interiorul NATO. Cum vom naviga această nouă dinamică în interiorul parteneriatului strategic cu Statele Unite în 2026? 

Știm deja ce își doresc Statele Unite de la România: nu trebuie decât să aruncăm o privire asupra comunicatului Departamentului de Stat transmis în urma întâlnirii dintre ministrul Afacerilor Externe Oana Țoiu și șeful diplomației americane Marco Rubio, în care țara noastră este descrisă drept „furnizor de securitate” la Marea Neagră, marcând o tranziție importantă de la ipostaza de simplu beneficiar de securitate, dar și o alegere semantică indicând nevoia asumării unei responsabilități strategice. Ceea ce nu știm însă este ce își doresc elitele politice ale României de la un partener strategic care nu mai este atât de generos pe cât ne-am obișnuit? Pornind de la această realitate crudă a sfârșitului epocii romantice a alianței transatlantice, recomandările mele pentru relansarea parteneriatului strategic româno-american sunt următoarele: 

1. Promovarea unei politici de responsabilitate strategică a României, în care renunțăm la ideea de a ne externaliza securitatea națională altor state și investim responsabil în modernizarea propriilor capabilități, începând cu creșterea treptată a bugetului destinat apărării naționale pentru a ajunge la ținta de 3,5% din PIB până în 2030. Pentru o comparație regională, în 2024, Polonia a alocat 4,2% din PIB pentru apărare, față de cei 2,3% din PIB ai României. 

2. Întărirea unei comunități de securitate regională la Marea Neagră cu scopul descurajării Federației Ruse. Prin revitalizarea parteneriatului strategic cu Turcia, dar și prin invitarea experților de la Ankara în Hubul de securitate maritimă al UE pe care dorim să-l găzduim, putem extinde inițiativa regională trilaterală destinată deminării pentru a include România, Bulgaria și Turcia. Alt format regional în care România trebuie să investească resurse ideatice este trilaterala cu Polonia și Turcia, care ar putea fi ridicată la nivel de alianță militară, cu același scop de descurajare a operațiunilor din ce în ce mai agresive ale Federației Ruse în regiune. 

3. Revitalizarea Inițiativei celor Trei Mări care să funcționeze ca un NATO economic pentru flancul estic și prioritizarea atragerii investițiilor americane în sectoare critice. România ar trebui să prezinte părții americane potențialul economic al unei abordări regionale a reconstrucției Ucrainei, care să includă și Republica Moldova. O asemenea abordare regională ar întări întregul coridor Nord-Sud și ar putea preveni expansiunea geoeconomică a Chinei în Europa Centrală și de Est, un obiectiv care interesează SUA în contextul acutizării competiției strategice dintre Washington și Beijing. 

Opiniile exprimate în acest articol nu reflectă neapărat punctele de vedere ale Friedrich-Ebert-Stiftung(FES).