Evoluții și perspective în relațiile de muncă 2025-2026

Articol de Stefan Guga

Este foarte posibil ca anul 2025 să se dovedească un punct de cotitură pentru relațiile de muncă din România, așa cum au fost anterior 2010 și perioada 2017-2018. Anul 2010 a marcat sfârșitul boom-ului economic din a doua parte a anilor 2000, măsurile de austeritate adoptate atunci agravând semnificativ situația deja complicată de criza declanșată în 2009. În 2017-2018, Guvernul a adoptat o serie de măsuri de stimulare a creșterii economice (printre care și creșteri salariale semnificative) pe un fond de evoluție deja pozitivă a economiei, ceea ce a dus la o îmbunătățire generală și rapidă a situației salariaților. Pandemia în sine a părut să fie doar o sincopă, piața muncii din România întorcându-se pe o neașteptată traiectorie pozitivă încă din 2022. Nici măcar inflația ridicată din 2021-2023 nu a părut să aibă un impact negativ definitiv, creșterile salariale depășind rapid inflația. Lucrurile au început să se complice în 2024, odată cu încetinirea economiei, însă nu se vedeau încă semne clare ale unei inversări a  traiectoriei, așa cum e cert că avem în 2025.

Concret, 2025 a fost un an deosebit de turbulent pentru relațiile de muncă din România, indiferent din ce perspectivă le privim. Avem, în primul rând, o schimbare majoră pe piața muncii în defavoarea lucrătorilor, cauzată de combinația dintre încetinirea activității economice și măsurile de austeritate impuse de Guvern. În al doilea rând, dinamica salarială a încetinit semnificativ, în ciuda inflației ridicate și a transpunerii directivei europene privind salariile minime adecvate. În al treilea rând, negocierile colective și dialogul social au intrat într-o perioadă de incertitudine, ținând cont, printre altele, și de poziția explicit ostilă a Guvernului. Ipoteza cea mai rezonabilă este că, odată cu accentuarea acestor tendințe, 2026 va fi un an considerabil mai rău, existând puține motive de optimism chiar și pe termen mediu.

Piața muncii

La fel ca economia țării în general, piața muncii din România e puternic dependentă de activitatea economică din țările occidentale. Aceasta este moștenirea ultimelor două decenii, care astăzi începe să-și arate mai explicit neajunsurile. O parte consistentă a industriei autohtone, dar și a serviciilor precum IT&C-ul, funcționează ca o verigă în lanțurile de aprovizionare ale companiilor multinaționale, activitatea economică din România neavând practic niciun fel de autonomie strategică și capacitate de adaptare în cazul unui declin al activității din Occident. Ca urmare a erodării competitivității cauzate în mare parte de creșterea prețurilor la energie, Uniunea Europeană în ansamblul ei se confruntă de mai bine de doi ani cu un declin accentuat  al activității industriale. Impactul asupra pieței muncii din România este deja sever și va continua să se agraveze în perioada următoare. Lucrurile sunt complicate și mai mult de problemele istorice structurale ale României care nu par că vor fi soluționate prea curând ꟷ într-adevăr, ele nici măcar nu sunt prezente pe agenda politică și în dezbaterea publică.

Una dintre aceste probleme istorice este rata scăzută de activitate ꟷ altfel spus, faptul că relativ puțini membri ai populației în vârstă de muncă participă într-un fel sau altul pe piața muncii. Conform datelor Eurostat, în 2024 rata de activitate în muncă era de 67,4%, ea scăzând chiar față de 2019 ꟷ un regres, deci, la un capitol la care stăteam deja foarte prost (media UE e undeva la 75%). O analiză a Fondului Monetar Internațional atribuie această situație participării deosebit de scăzute pe piața muncii a femeilor (cauzată în principal de lipsa serviciilor de îngrijire a copiilor), dar și dificultăților de angajare în cazul persoanelor cu educație scăzută (legate de cheltuielile foarte scăzute cu educația publică) și lipsei de transparență și claritate a datelor disponibile (referindu-se, în special, la numărul mare de oameni plecați la muncă în străinătate care nu apar întotdeauna în statistici).[1]

Pe lângă acestea, avem în continuare un număr foarte mare de tineri inactivi (care nici nu lucrează, nici nu sunt cuprinși într-un program educațional sau de formare), o pondere relativ mare a populației ocupate nesalariate (lucrători pe cont propriu, lucrători familiali neremunerați) și inegalități pe piața muncii. În cazul inegalităților geografice, constatăm chiar o agravare a situației: unele județe cu o pondere scăzută a salariaților în totalul populației au înregistrat în ultima perioadă evoluții mai modeste decât media națională și decât unele județe cu pondere mare a salariaților. În aceste condiții, distanța dintre județe precum Cluj, Timiș sau Brașov (și, bineînțeles, București), pe de o parte, și Vaslui, Teleorman, Vrancea sau Olt, pe de altă parte, continuă să crească.

Într-o oarecare măsură, asemenea probleme au putut fi ignorate până acum pentru că la nivel macro situația părea bună, lucru care nu mai e valabil astăzi. În primul semestru al lui 2025, pentru prima oară de la începutul anilor 2010, numărul contractelor individuale de muncă active și numărul salariaților activi nu au mai crescut (față de al doilea semestru al lui 2024)[2]. Această stagnare ascunde de fapt evoluții divergente la nivel sectorial. În primele opt luni ale lui 2025, sectoare precum IT&C, administrația publică și apărarea, bănci și asigurări și, mai ales, industria prelucrătoare au înregistrat scăderi ale numărului de salariați, în timp ce în comerț, construcții, sănătate și asistență socială sau servicii administrative și servicii suport s-au înregistrat creșteri. De remarcat că, cel mai probabil, sectoarele aflate în creștere vor intra și ele în declin în perioada următoare, fiind afectate fie de încetinirea activității economice (comerț, construcții), fie de măsurile de austeritate (sănătate și asistență socială). 

În ce privește industria prelucrătoare, declinul este mai mult sau mai puțin generalizat și nu mai caracterizează doar industriile puternic dependente de un cost redus al forței de muncă (îndeosebi industria articolelor de îmbrăcăminte). Cea mai puternică scădere se înregistrează, de altfel, în industria auto unde s-au pierdut nu mai puțin de 15.400 de locuri de muncă între august 2024 și august 2025. Scăderea e notabilă din mai multe puncte de vedere. În primul rând, ea se adaugă scăderilor din anii anteriori: per total în perioada 2019-2025, industria auto a pierdut peste 41.000 de salariați (o scădere de 23%). În al doilea rând, industria auto a fost timp de un deceniu cel mai important angajator industrial din România, fiind exemplul cel mai elocvent al dependenței structurale a economiei României de traiectoria companiilor multinaționale din Occident. În al treilea rând, declinul industriei auto ne arată cât de problematică a fost politica economică a guvernelor din anii 2010 care au susținut practic necondiționat investițiile străine, stimulând crearea de locuri de muncă pe criterii strict cantitative și fără vreo concepție minimală despre ce ar trebui să susțină dezvoltarea economică pe termen mai lung. În anii 2010 au fost atrase investiții în special în activități de complexitate redusă, cu puțină valoare adăugată, cu grad scăzut de tehnologizare și structural dependente de un cost redus al forței de muncă; industria auto a fost principalul beneficiar al acestei politici, absorbind cea mai mare parte a ajutoarelor de stat acordate pentru investiții private. Cea mai mare parte a industriei furnizorilor auto din România s-a dezvoltat pe aceste baze care s-au dovedit deosebit de șubrede în ultimii cinci ani. 

Într-o mare măsură, aceeași dinamică se observă și în sectorul IT&C din România, și el aflat în dificultate majoră datorită acelorași vulnerabilități ꟷ declinul în acest sector este, ce-i drept, de dată mai recentă. Impactul simbolic al declinului este cu atât mai puternic cu cât sectorul IT&C a fost prezentat insistent timp de mai bine de un deceniu ca vedeta economiei naționale, un vector esențial pentru o dezvoltare sănătoasă pe termen lung. Existau însă destule semnale de încetinire a activității IT&C încă dinaintea șocurilor pe care le-a suferit sectorul în ultimii doi ani: temperarea avansului digitalizării, implementarea soluțiilor de inteligență artificială ori concurența din partea țărilor chiar mai ieftine decât România. Atât în cazul industriei auto, cât și în cazul IT&C, vorbim de eșecul modelului de dezvoltare promovat în ultimul deceniu și jumătate, pentru care nu există încă înlocuitor.

De cealaltă parte, avem sectoarele în care ocuparea este în creștere, în special industria alimentară, care a devenit cea mai importantă ramură din industria prelucrătoare din punct de vedere al numărului de salariați. Pe de o parte, creșterea industriei alimentare e un lucru pozitiv, capacitatea de procesare a alimentelor în România fiind mult sub potențialul pieței și al lanțului de aprovizionare din amonte. Pe de altă parte, strict din perspectiva pieței muncii, situația nu e neapărat una bună, industria alimentară neavând valoare adăugată mare, plătind salarii proaste și neputând susține o tendință de dezvoltare socioeconomică pe termen mediu și lung.

Într-un asemenea context, nu e surprinzător că nu se mai vorbește aproape deloc de lipsa forței de muncă, un subiect major de dezbatere publică atât înainte de pandemie, cât și în perioada 2021-2023. Această ultimă perioadă a fost marcată de o noutate fără precedent, cel puțin în amploarea ei: creșterea semnificativă a numărului de lucrători din afara UE. Un studiu al Consiliului Economic și Social[3] menționează că în 2024, în România lucrau aproximativ 200.000 de persoane din afara UE, cei mai mulți în construcții și industria prelucrătoare ꟷ ca pondere în totalul salariaților, cea mai mare prezență o găsim în Horeca, cu 12,5% din lucrători din afara UE în 2024. Anunțul Guvernului de la sfârșitul anului privitor la reducerea contingentului de lucrători străini în 2026 e un semn clar că dificultățile de pe piața muncii se adâncesc. De altfel, reprezentanții Guvernului au legat explicit această măsură de reducerile cu impact negativ din sectorul public: salariații care părăsesc sectorul bugetar vor fi nevoiți să își caute de lucru în sectorul privat, iar acolo trebuie limitată concurența din partea lucrătorilor străini.[4] 

Asemenea afirmații se potrivesc cu viziunea mai generală a Guvernului: salariații disponibilizați din sectorul public trebuie să se angajeze în sectorul privat unde există cerere de forță de muncă.[5] Această perspectivă este remarcabil de cinică, însă nicidecum nouă. Guvernul și Președinția funcționau conform acelorași idei și la începutul anilor 2010, chiar dacă nu făceau declarații explicite în acest sens. Nu trebuie să uităm că poziția Guvernului cântărește foarte mult pe piața muncii din România. Statul este nu numai cel mai mare angajator, ci și autoritatea care reglementează enorm de multe aspecte ale relațiilor de muncă. Combinația dintre măsurile de austeritatea și o viziune ideologică vădit contrară intereselor lucrătorilor este un semnal clar că lucrurile se îndreaptă într-o direcție opusă celei din ultimul deceniu. Dacă 2025 marchează o înrăutățire a situației generale a salariaților pentru prima oară după foarte mulți ani, ne putem aștepta ca lucrurile să se degradeze și mai mult în 2026 și, foarte probabil, pe un termen mai lung.

Salarizare

Salarizarea e domeniul în care această degradare se vede probabil cel mai bine. Creșterea prețurilor din ultimii ani a pus o presiune puternică pe dinamica salarială, însă cel puțin până în 2024 creșterile salariale au ținut pasul cu evoluția prețurilor. Pentru 2025, datele Comisiei Naționale de Prognoză publicate în septembrie arată însă o creștere a salariului mediu real de doar 0,7% în acest an, cea mai redusă din ultimul deceniu (excluzând 2022, an de șoc inflaționist care a fost absorbit însă pe deplin de creșterile salariale din 2023). Cifrele reale de la finalul anului vor fi cel mai probabil și mai pesimiste. Și din cele parțiale însă, cu o medie apropiată de zero, reiese clar că salariile au scăzut în termeni reali pentru foarte mulți lucrători. Mai mult, în termeni nominali (fără să ajustăm cu inflația), datele pentru luna septembrie 2025 arată o scădere în sectoarele publice (administrație publică și apărare, învățământ, sănătate și asistență socială). Nu trebuie pierdut din vedere că, la fel ca în 2010, scopul austerității din sectorul public nu este doar de a reduce cheltuielile cu personalul, ci și de a da undă verde sectorului privat să încetinească sau chiar stopeze complet creșterile salariale.

Un alt semnal cât se poate de clar în acest sens dat de Guvern e, bineînțeles, înghețarea salariului minim, scenariul cel mai plauzibil la data redactării acestui eseu[6]. Vorbim iarăși de o măsură fără precedent în ultimii 15 ani, până și în vârful pandemiei salariul minim crescând simbolic cu câteva zeci de lei. Guvernul a justificat această măsură apelând la miturile deja bine-cunoscute (lipsa productivității, pierderea locurilor de muncă etc.)[7] și, pentru prima oară, la ideea că orice creștere a salariului minim antrenează „creșterea în cascadă” a salariilor din sectorul public[8] ꟷ la fel ca în cazul miturilor despre productivitate și scăderea ocupării, și aici vorbim de afirmații false, neexistând niciun mecanism automat de indexare a salariilor din sectorul public în funcție de creșterea salariului minim. Poziția Guvernului se înscrie, și de această dată, în viziunea mai amplă de reducere a puterii de negociere a salariaților.

Importanța anului 2025 ca punct de cotitură este probabil cea mai vizibilă în cazul salariului minim. Anul a început sub egida transpunerii Directivei europene privind salariile minime adecvate ꟷ fără discuție, un mare pas înainte pentru îmbunătățirea nivelului de trai al salariaților cu salarii mici. Totuși, interpretarea dată textului directivei la nivel național a fost una favorabilă angajatorilor: s-a optat pentru un prag de facto de 47% din salariul mediu ꟷ legea stipulează un interval de 47-52%, însă în practică acesta este pur simbolic, fapt dovedit și de stabilirea fără alte discuții a salariului minim pentru 2025 la 47% din salariul mediu prognozat. Mai mult, în procedura de stabilire a salariului minim adoptată ca parte a procesului de transpunere s-a reintrodus formula de creștere a salariului minim a Guvernului Orban din 2019: creșterea salariului minim ar trebui să fie egală cu suma inflației și a creșterii productivității muncii.[9] Ambele guverne, Orban și Bolojan, au renunțat însă la această formulă practic imediat după adoptarea ei (Orban pentru creșterea din 2021, Bolojan pentru creșterea din 2026). Avem, așadar, deja două precedente în care întâi se îndeplinește dorința exprimată insistent de-a lungul timpului de patronate și de anumite partide politice de a avea un „mecanism obiectiv” de stabilire a salariului minim, după care aceleași patronate și partide politice blochează aplicarea mecanismului stabilit atunci când nu le convin rezultatele.

Nu există niciun dubiu că înghețarea salariului minim va da tonul înghețării generale a salariilor în sectorul privat. Premisele fuseseră deja create de încetinirea activității economice și de măsurile de austeritate din sectorul public. Din acest punct de vedere, este cert că 2026 va fi un an foarte prost pentru salariați, cu inflație ridicată și, drept urmare, pierderi semnificative ale puterii de cumpărare. În perspectivă europeană, România va pierde și mai mult teren, creșterile salariale din ultima perioadă fiind inferioare celor din țări precum Polonia sau Bulgaria. O revenire la strategia din 2010 de a reduce costurile pentru a atrage investiții este însă cât se poate de iluzorie, sectoarele economice predispuse la relocalizare în căutarea costurilor reduse cu forța de muncă orientându-se deja către alte zone geografice (Africa de Nord, Asia). Din acest motiv, scenariul cel mai plauzibil pe termen mediu și chiar lung este că România nu va reveni prea curând la ratele creșterilor salariale din ultimul deceniu.

Negocierile colective și dialogul social

În mod normal, negocierile colective ar trebui să ofere un anumit nivel de protecție lucrătorilor în astfel de situații dificile. În companiile unde sindicatele au o prezență istorică puternică și contracte colective de muncă bine puse la punct, acest lucru se și întâmplă. Dar acestea sunt mai degrabă excepții în peisajul negocierilor colective din România, negocieri care, deși în teorie includ undeva la 40% din salariați[10], tind să nu aibă greutate, nu de puține ori și din cauza restricțiilor severe impuse de-a lungul timpului de autorități (spre exemplu, conform legii, în sectorul public în continuare drepturile salariale nu se pot negocia).

Totuși, la sfârșitul lui 2025 se împlinesc trei ani de la intrarea în vigoare a noii Legi a dialogului social (Legea 367/2022) și ar trebui să îi putem vedea deja efectele. În general, legea a introdus mai multe schimbări menite să faciliteze activitatea sindicală și să crească gradul de acoperire a negocierilor colective. Cele mai notabile consecințe ale noii legislații în acest sens au fost cele trei contracte colective de muncă la nivel de sector care există în prezent în mediul privat: în sectorul bancar, cel al asigurărilor și cel al construcțiilor, ultimele două înregistrate pe parcursul lui 2025. Nu e niciun dubiu că aceste contracte nu ar fi fost posibile sub incidența fostei legislații, la fel cum nu e niciun dubiu că ele reprezintă un avans major în peisajul negocierilor colective din România. În mai toate celelalte privințe însă, efectele benefice ale legislației sunt incerte. Exemplul cel mai evident este greva: chiar dacă legislația actuală este relativ permisivă (și cu siguranță mult mai permisivă decât cea anterioară), grevele sunt în continuare o raritate extremă în România, independent de tendințele de înrăutățire sau de îmbunătățire a situației lucrătorilor.

Un alt eveniment marcant al anului 2025 a fost adoptarea la începutul lunii octombrie a Planului de acțiune pentru promovarea negocierilor colective[11] în cadrul procesului de transpunere a Directivei europene privind salariile minime adecvate. Planul include o serie întreagă de măsuri vagi și cu implicații practice incerte (campanii de informare, de încurajare, acțiuni „administrative”), dar și măsuri care ar putea avea un impact pozitiv concret (cum ar fi facilitarea negocierilor la nivel sectorial). Teoretic, într-un orizont de timp rezonabil, planul ar trebui să contribuie decisiv la creșterea semnificativă a gradului de acoperire a negocierilor colective, de la aproximativ 40% (din totalul salariaților eligibili) în prezent până la undeva aproape de 80%. Acesta este dezideratul stipulat clar în directiva europeană. Strict din acest punct de vedere, planul reprezintă o noutate absolută în România, iar consecințele nu pot fi decât benefice.

Pe de altă parte, este greu de crezut că guvernarea actuală are vreo intenție să implementeze în mod real măsurile de promovare a negocierilor colective din acest plan de acțiune, măsuri care contravin flagrant pozițiilor ideologice ale Guvernului, precum și acțiunilor sale concrete (descrise parțial mai sus). Ce-i drept, programul de guvernare stipulează ca obiectiv „revizuirea Legii dialogului social”[12], dar e greu de crezut că sensul nu e de revenire la o situație mai apropiată de vechea legislație care era foarte restrictivă față de negocierile colective și activitatea sindicală. În plus, programul de guvernare include un obiectiv cu totul extraordinar: „revizuirea contractelor colective de muncă care prevăd drepturi exagerate”. Nu e clar despre care contracte e vorba sau care ar fi drepturile „exagerate”. Indiferent dacă acest obiectiv se referă doar la sectorul public sau la întreaga economie, includerea acestui punct în programul de guvernare este un fapt deosebit de grav și arată viziunea extrem de rudimentară a Guvernului față de ideea în sine de negocieri colective. E greu de crezut că un guvern care se ghidează în funcție de asemenea obiective are vreo intenție să implementeze de bună-credință un plan de acțiune menit tocmai să dea un imbold masiv negocierilor colective.

Mai general, 2025 a fost și un an în care sindicatele și-au făcut din nou simțită prezența în spațiul public. Reacțiile la măsurile de austeritate nu au întârziat să apară, chiar dacă au fost relativ timide și s-au limitat la proteste de stradă care s-au dovedit de-a lungul anilor a fi cu totul ineficace. Chiar și în învățământ, sector puternic afectat de măsurile de austeritate și cu o lungă tradiție a grevei, o mișcare grevistă autentică a întârziat să apară. Ca atare, și din acest punct de vedere situația pare o copie la indigo a celei din 2010, guvernanții afișându-și public disprețul față de sindicate. Ieșirile publice pline de desconsiderare ale ministrului Educației și întârzierea consultărilor cu confederațiile sindicale la Cotroceni după alegerile prezidențiale, în contextul acordării unei priorități fără precedent patronatelor, fac parte integrantă din tabloul caracteristic lui 2025, un déjà-vu la anul 2010. La fel este și lipsa de reacție reală. Nu există niciun motiv plauzibil pentru a crede că situația se va schimba în perioada ce urmează.

[1] https://www.imf.org/en/-/media/files/publications/selected-issues-papers/2023/english/sipea2023062.pdf 

[2] Conform datelor publicate de Inspecția Muncii.

[3] https://www.ces.ro/newlib/PDF/2025/CES-2025-Migratia-Cetatenilor-din-Tari-Terte-in-Romania.pdf?1 

[4] https://ziare.com/permis-de-munca/guvern-reducere-numar-cetateni-straini-munca-1974127 

[5]  https://gov.ro/ro/stiri/conferinta-de-presa-sustinuta-de-prim-ministrul-ilie-bolojan1756802916 

[6]  https://www.zf.ro/zf-24/ce-se-va-intampla-cu-salariul-minim-si-cu-salariile-din-sectorul-22970858 

[7] Vezi https://romania.fes.de/ro/e/salariul-minim-si-traiul-minim-decent-de-la-mituri-la-oportunitati.html 

[8]  https://www.zf.ro/zf-24/bolojan-anunta-sustine-cresterea-salariului-minim-economie-iar-22938736 

[9] Această formulă, preluată practic mot à mot de la guvernarea Orban, a fost propusă în 2025 de Institutul Național de Cercetare Științifică în Domeniul Muncii și Protecției Sociale (INCSMPS) care a afișat de-a lungul timpului poziții foarte nefavorabile vizavi de creșterea salariului minim. Analiza de impact realizată de INCSMPS în cazul eventualei creșteri ale salariului minim din 2026 urmează această linie de propagare cu totul nejustificată a miturilor despre salariul minim.

[10]  https://agerpres.ro/economic/2025/03/03/gradul-de-acoperire-prin-contracte-colective-este-de-46-2-subsecretar-de-stat--1427363 

[11]  https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/302778 

[12]  https://www.gov.ro/fisiere/pagini_fisiere/25-06-24-11-11-52PROGRAM_DE_GUVERNARE.pdf 

Opiniile exprimate în acest articol nu reflectă neapărat punctele de vedere ale Friedrich-Ebert-Stiftung(FES).

Despre autor:
Stefan Guga este director în cadrul Syndex România, expert în muncă și doctor în sociologie și antropologie socială la Universitatea Centrală Europeană (CEU).