Meloni sau Orbán? Cum ar arăta politica externă a unui guvern AUR?

Articol de Marius Ghincea, ETH Zurich & Quartet Institute

În ultimii treizeci de ani, consensul de la Snagov a oferit României trei piloni ai unei „mari strategii” relativ clare: un grad cât mai mare de integrare în Uniunea Europeană, consolidarea parteneriatului strategic cu Statele Unite, alături de apartenența la NATO și participarea locală la apărare și descurajare în cadrul alianței. Diferențele dintre partidele care s-au perindat prin legislative și la guvernare în acești ani au fost, în esență, de stil și intensitate, nu de orientare sau priorități. AUR este primul partid major care contestă explicit această orientare și unele dintre prioritățile tradiționale caracteristice ale acestui consens. 

Dacă AUR ar ajunge la guvernare, România va avea probabil o politică externă mai apropiată de modelul Orbán, promovând o strategie multivectorială, mai reținută însă față de Federația Rusă decât cea promovată de Ungaria, dar și pronunțat mai iredentistă față de Republica Moldova și în opoziție cu proiectele integrative ale Uniunii Europene.

Succesul electoral al Alianței pentru Unirea Românilor (AUR) la alegerile prezidențiale din mai 2025, când George Simion a obținut aproape 41% din voturi în primul tur, și la cele parlamentare din iarna anului trecut, când partidul s-a situat pe locul doi cu 18% din sufragii, conturează perspectiva neliniștitoare ca partidul să câștige alegerile următoare și să formeze guvernul sau chiar să dea președintele României. Asta ne arată și toate studiile sociologice recente, conform cărora AUR a reușit să se consolideze drept principala forță de opoziție. În acest context, este important să ne întrebăm cum s-ar prezenta politica externă și de securitate a României sub conducerea unui partid care s-a remarcat prin contestarea principalilor piloni ai „consensului de la Snagov” și a tradiției euroatlantice a diplomației românești postcomuniste.

În ultimii treizeci de ani, consensul de la Snagov a oferit României trei piloni ai unei „mari strategii” relativ clare: un grad cât mai mare de integrare în Uniunea Europeană, consolidarea parteneriatului strategic cu Statele Unite, alături de apartenența la NATO și participarea locală la apărare și descurajare în cadrul alianței. Diferențele dintre partidele care s-au perindat prin legislative și la guvernare în acești ani au fost, în esență, de stil și intensitate, nu de orientare sau priorități. AUR este primul partid major care contestă explicit această orientare și unele dintre prioritățile tradiționale caracteristice ale acestui consens. Cu cuvintele lui George Simion, AUR proclamă că vrea ca România să nu mai „stea în genunchi în UE și NATO”, deși admite că apartenența la aceste organizații este esențială pentru securitatea și prosperitatea țării noastre. 

Pozițiile pe teme de politică externă și securitate ale AUR nu sunt excepționale sau unice în Uniunea Europeană, acestea fiind caracteristice aproape tuturor partidelor eurosceptice și de dreapta radicală de pe continent, din Marea Britanie și până în Polonia. De altfel, există deja studii care arată că AUR și-a preluat sau și-a aliniat pozițiile politice prin procese de învățare sau emulare a partenerilor din grupurile eurosceptice europene din care face parte, precum Partidul Lege și Justiție din Polonia.

Totuși, este important de notat că la nivel european nu există un singur model în ceea ce privește comportamentul și pozițiile de politică externă și de securitate ale partidelor de dreapta radicală. Partidele europene se situează, de fapt, pe un spectru destul de larg în ceea ce privește principalele teme legate de politica externă și de securitate. Iar în cazul partidelor de extremă dreaptă care se află la guvernare, două modele s-au profilat în Uniunea Europeană în ultimii cinci ani: „Meloni” și „Orbán”. Ambele sunt produse ale dreptei radicale și iliberale, dar oferă răspunsuri foarte diferite la întrebarea „ce faci odată ce ajungi la guvernare?”, în contextul apartenenței la UE și NATO. 

Între aceste două modele, toate indiciile existente, inclusiv alegerea recentă a lui Dan Dungaciu în poziția de prim-vicepreședinte al partidului, ne fac să credem că AUR ar tinde mai degrabă spre un scenariu de tipul „Orbán de la București” – ceva mai moderat în relația cu Rusia, dar probabil mai iredentist în relația cu Republica Moldova, și la fel de eurosceptic ca și guvernul de la Budapesta.

Meloni sau Orbán?

Modelul Meloni descrie un tip de radicalism care, ajuns în fruntea guvernului de la Roma, și-a temperat semnificativ agenda externă și a ajuns deseori să se plieze pe direcțiile de acțiune și prioritățile instituțiilor europene de la Bruxelles. Deși catalogați drept succesori ai mișcării fasciste a lui Mussolini și exprimând poziții profund eurosceptice, Fratelli d’Italia (FdI) al Georgiei Meloni s-a dovedit mult mai moderat în ceea ce privește revoluționarea politicii externe și de securitate a Italiei. De la venirea la putere în 2022, Meloni și partidul său și-au păstrat retorica suveranistă și au criticat Uniunea Europeană, rămânând în același timp susținători ai Ucrainei, păstrând Italia ferm ancorată în NATO și evitând conflicte majore cu Comisia Europeană, în contrast cu cazul Poloniei sau al Ungariei. Meloni s-a folosit mai degrabă de instituțiile europene, atât de cele supranaționale cât și de cele interguvernamentale, ca spații de negociere pentru a obține concesii și beneficii economice și politice pentru Italia. Din acest punct de vedere, o serie de politologi și analiști au vorbit despre  o strategie de „normalizare radicală” care caracterizează modelul Meloni, strategie prin care Fratelli d’Italia mențin retorica culturală și identitară caustică la adresa Bruxelles-ului și a integrării europene, dar la nivel de acțiuni concrete rămân în parametrii liniilor roșii stabilite la Bruxelles. 

Modelul Orbán reprezintă polul opus al acestui spectru al pozițiilor partidelor de dreapta radicală. În ultimul deceniu, dar în special după începutul invaziei rusești în Ucraina, Viktor Orbán și partidul său, Fidesz, a transformat calitatea de membră UE și NATO a țării sale într-un instrument de șantaj și blocaj sistematic, promovând o politică externă multivectorială, urmărind să-și maximizeze spațiul de manevră și beneficiile geopolitice oferite de poziția strategică. În acest sens, a cultivat relații privilegiate cu Rusia, pe care le continuă în ciuda războiului din Ucraina, și cu China, dar a urmărit să-și apere statutul din UE și NATO, iar în timpul administrațiilor republicane ale lui Donald Trump, a urmărit constant să-și aprofundeze relațiile cu Washingtonul. Din această perspectivă, obiectivul evident din spatele modelului Orbán este reducerea riscurilor, extragerea de beneficii materiale oferite de apartenența la Occident, menținând în același timp ușa deschisă influenței chinezești și rusești pentru a-și crește spațiul de manevră în relația cu Bruxelles-ul și, în timpul administrațiilor democrate, cu Washingtonul. 

Aceste două modele sunt, așa cum menționam anterior, la polii opuși ai unui spectru destul de larg format din atitudini situate între cele două, dar oferă reperele politice practice care ne pot ajuta să analizăm și să plasăm politic pozițiile AUR privind politica externă și de securitate în evantaiul mai larg al partidelor de dreapta radicală din Europa. 

AUR: Orbán de la București

Pe teme de politică externă și securitate, AUR se află într-un proces de cristalizare a viziunii doctrinare a partidului, cu diferențe notabile între ce auzim în declarațiile publice ale lui George Simion și ce citim în documentele programatice ale partidului. Intrarea recentă a lui Dan Dungaciu în conducerea partidului va duce, fără îndoială, la o sofisticare doctrinară și intelectuală a pozițiilor partidului în viitorul apropiat, deci ideile acestuia merită atenție în orice analiză a raportării AUR la politica externă. 

În ceea ce privește orientarea pro-occidentală, programul oficial al AUR menține un angajament relativ solid față de apartenența la alianța Tratatului Atlanticului de Nord ca ancoră și garanție de securitate. Documentul proclamă că „opțiunea euroatlantică este pentru noi una strategică și irevocabilă”. România este definită drept „frontiera geopolitică între lumea rusească și lumea europeană”. Însă programul moderează această direcție strategică prin introducerea explicită și directă a conceptului de „politică externă multivectorială” care, împreună cu referințele la Drumul Mătăsii (echivalentul Belt and Road Initiative), sugerează o deschidere spre diversificarea parteneriatelor, dincolo de axa euroatlantică tradițională. 

În acest sens, diversificarea politicii externe și abordarea multivectorială se poate observa și în interviuri recente ale lui Simion, dar și în pozițiile lui Dan Dungaciu. Într-un interviu din mai 2025, chiar înainte de cel de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale, Simion afirma că „Rusia nu are potențialul de a reprezenta o amenințare semnificativă pentru cea mai mare alianță militară din lume”, iar în dezbaterea de la Euronews cu Nicușor Dan, cerea „neutralitatea, nu escaladarea, nu alimentarea cu arme”, calificând donarea de către România a unui sistem Patriot către Ucraina drept „trădare națională”. Totodată, în Parlament AUR a votat împotriva legilor care permiteau doborârea dronelor rusești, iar Dan Dungaciu a enunțat, într-o serie de interviuri cu jurnalistul Marius Tucă, o viziune relativ coerentă în care România este un jucător geopolitic cu aversiune la risc, care ar trebui să se bazeze pe o strategie de hedging și acomodare. 

Dungaciu raționalizează această poziție afirmând că „România și-a legat destinul pe termen scurt de evoluțiile de la Bruxelles. O țară ca România, în aceste momente în care totul freamătă, să aibă opțiuni atât de ferme și de radicale este o iresponsabilitate”. În acest sens, Dungaciu face un apel să depășim ceea ce el vede drept un „regim fanariot ideologic” (adică alinierea la pozițiile UE) și să ne îndreptăm către „lumea lui Trump”, ca și cum schimbarea ideologiilor europene cu cele americane ale lui Trump nu ar constitui tot „fanariotism”. Aceste poziții apropie partidul de modelul Orbán, dar cu o nuanță importantă. AUR nu cultivă (încă) relații directe cu Moscova și nu reproduce retorica de proximitate personală dintre Trump, Putin și Orbán.

În ceea ce privește afacerile europene și integrarea europeană, există o convergență mult mai clară între programul politic și declarațiile publice ale lui Simion și Dungaciu. Partidul respinge ideea de federalism european și așa-zisele ingerințe supranaționale cu autonomia politică și suveranitatea națională. Dungaciu este, în cele mai recente intervenții ale sale, semnificativ mai dur la adresa proiectului european, pe care îl descrie cu accente totalitare, comparând inițiativele de apărare a democrației, precum European Democracy Shield anunțat de Comisia Europeană, cu măsurile comuniste din anii 1980, afirmând că aceste inițiative s-ar baza pe „ideea că cetățenii europeni sunt tâmpiți și au nevoie de un tătuc înțelept”. Din acest punct de vedere, comparațiile cu comunismul sunt omniprezente, iar opoziția fățișă la proiectele de integrare europeană este cea mai consistentă dimensiune a viziunii de politică externă a AUR. Partidul însă nu susține ieșirea din UE, ci adoptă o poziție similară cu cea a lui Orbán și Meloni: de „eurorealism”.

Ce deosebește atitudinea AUR de modelul Orbán, este dimensiunea teritorială a iredentismului. Viktor Orbán promovează o politică identitară față de minorități din perspectiva unei concepții a națiunii maghiare ca una culturală, simbolică, lipsită de tendințe retorice revizioniste în ce privește granițele existente. Budapesta distribuie pașapoarte etnicilor maghiari și îi folosește atât electoral, în politica internă din Ungaria, dar și extern în relația cu țările-gazdă, fără să aibă pretenții explicite de revizuire a granițelor existente. În cazul AUR, însă, există o dimensiune revizionistă teritorială a iredentismului românesc. Reunificarea cu Moldova apare în programul partidului ca prioritate, iar Dungaciu confirmă în multiple interviuri că legătura sa cu Simion datează din 2012, când activau amândoi în mișcarea unionistă. Simion are și interdicție de intrare atât în Moldova, cât și în Ucraina. AUR susține explicit, în special în retorica politică și mai puțin în documentele programatice, modificarea granițelor prin unirea cu Moldova și anexarea teritoriilor din componența Ucrainei ce au aparținut cândva României. Astfel, politica iredentistă a AUR ar duce la o înghețare a relațiilor cu Chișinăul și la o tensionare semnificativă a relațiilor cu Kievul, într-un stil similar relațiilor pe care le au Ungaria și, mai nou, Slovacia cu țara aflată în plin război. Politica externă față de Est a AUR ar fi definită de adoptarea discursului rusesc conform căruia Ucraina, dar și Moldova sunt state artificiale care nu au dreptul de a exista pe harta Europei. Iar asta poate avea implicații semnificative pentru stabilitatea și securitatea regională. 

Din multe puncte de vedere, viziunea de politică externă și securitate a AUR este tipică unor țări precum Ungaria, Serbia sau Turcia – țări autoritare sau iliberale, care urmăresc să-și stabilizeze și securizeze regimurile politice prin maximizarea marjei de manevră, extragerea de beneficii prin jocul la mai multe capete și minimizarea influenței externe care ar putea periclita stabilitatea acestor regimuri care erodează instituțiile democratice din țările pe care le conduc. Pe scurt, politica externă promovată de AUR este mai aproape de modelul Orbán decât de modelul Meloni. Și se caracterizează printr-o revenire la aproximativ același tip de strategie folosită și de Nicolae Ceaușescu între 1968 și anii 1980, dar și la strategia tipică a Principatelor Române și a României înainte de 1883, când Carol I abandonează politica externă multivectorială și semnează tratatele secrete cu Austro-Ungaria și Germania prusacă. Din acest punct de vedere, nu este greșit să denumim viziunea de politică externă a AUR drept „neoceaușistă”, pentru că împrumută viziunea și gândirea de „mare strategie” a fostului lider comunist pentru România. 

Limitările și riscurile unei politici externe à la Orbán

Revoluția strategică pe care AUR o propune politicii externe și de securitate a României poate părea atrăgătoare celor nemulțumiți de diplomația tăcută și deseori reactivă, chiar pe pilot automat, pe care România a avut-o în ultimul deceniu. În mod similar, diagnosticele pe care AUR le pune multor probleme ale diplomației și politicii noastre externe sunt deseori corecte și adevărate. Însă tratamentul orbanist pe care partidul urmărește să-l aplice României în cazul în care ajunge la putere este extrem de riscant și cu limitări structurale. 

Lecția Ungariei ne arată că folosirea recurentă a dreptului de veto și a blocării deciziilor europene, spre exemplu, atrage pierderea banilor europeni și duce invariabil la izolare politică și pierderea încrederii partenerilor și aliaților. Un joc de hedging agresiv ar eroda rapid încrederea partenerilor, ar slăbi și mai mult influența României în procesele decizionale ale UE și NATO și ar putea conduce la sancțiuni politice și financiare într-un moment în care economia românească rămâne profund dependentă de piața unică europeană.

Dimensiunea iredentistă amplifică aceste riscuri. O politică de contestare a frontierelor existente, fie ea ambalată drept „reunificare națională”, ar submina relațiile cu Chișinăul și Kievul, ar alimenta narațiunile rusești despre „state artificiale” și ar pune România în contradicție directă cu principiile fundamentale ale ordinii europene de după 1990. În loc să consolideze rolul României ca promotor al Moldovei și Ucrainei în UE, o astfel de politică ar putea împinge Bucureștiul în aceeași categorie cu actori precum Rusia. Iar odată deschisă cutia Pandorei revizuirilor teritoriale, toate țările din jur și-ar putea dori să fie din nou „mari”. Ungaria Mare, Serbia Mare, Bulgaria Mare, Ucraina Mare s-ar traduce toate prin pretenții teritoriale la adresa României, fie că vorbim de Transilvania, Banat, Dobrogea sau Bucovina. 

În fine, o politică externă neoceaușistă nu este nici sustenabilă, nici ieftină, iar asta putem observa atât în cazul Ungariei, care cu greu putem spune că a beneficiat foarte mult de pe urma unei politici externe multivectoriale, cât și al României anilor 1980. Ea presupune investiții masive în capital diplomatic și economic pe multiple direcții, pe care un stat cu resurse limitate precum România nu le poate susține decât sacrificând alte priorități interne. Rezultatul cel mai probabil nu ar fi o „Românie suverană” cu o marjă de manevră extinsă, ci o Românie mai izolată, cu influență redusă în instituțiile occidentale care contează cel mai mult pentru securitatea și prosperitatea ei.

Opiniile exprimate în acest articol nu reflectă neapărat punctele de vedere ale Friedrich-Ebert-Stiftung(FES).

Despre autor

Marius Ghincea este politolog și cercetător la universitatea elvețiană ETH Zurich, co-fondator al Institutului Quartet, un think-tank din București, și Visiting Fellow la Institutul Universitar European din Florența.