2025: anul în care nu s-a pierdut totul pentru egalitatea de gen

Articol de Irina Ilisei

România rămâne printre ultimele state din UE în ceea ce privește egalitatea de gen, cu decalaje în creștere față de media europeană. Progresele punctuale nu sunt susținute de politici publice coerente, iar discursurile politice continuă să instrumentalizeze femeile și drepturile persoanelor LGBTQIA+. Creșterea alarmantă a cazurilor de violență împotriva femeilor, inclusiv a celor de femicid, evidențiază eșecuri structurale: prevenție și intervenții instituționale ineficiente, servicii de sprijin limitate și inegal distribuite, precum și fragmentarea procedurilor în justiție, sănătate, educație și asistență socială. Fără politici integrate, finanțare adecvată, sensibilă la gen, și o abordare intersecțională, drepturile fundamentale rămân insuficient protejate.

România continuă să se poziționeze printre ultimele țări din Europa în ceea ce privește egalitatea de gen[1], cu un scor de 57 puncte, comparativ cu țări ca Suedia sau Franța, care înregistrează peste 73 de puncte, media europeană situându-se la 63,4 puncte. În acest clasament, cel mai îngrijorător aspect este faptul că progresul înregistrat de România este inferior progresului mediu al statelor europene, ceea ce conduce la adâncirea decalajelor. Dacă în 2010 România avea un scor apropiat de media europeană, la o diferență de doar 2 puncte, în prezent, decalajul a depășit 6 puncte.

Indexul egalității de gen este calculat în baza a 27 de indicatori agregați în șase domenii: muncă, bani, cunoaștere, timp, putere, sănătate. La acești indicatori se adaugă două alte domenii introduse anul acesta: violență de gen și inegalități intersecționale. Domeniul în care s-au înregistrat cele mai mari progrese este puterea. Puterea economică a crescut cu 16,5 puncte comparativ cu anul 2020, urmată fiind de puterea socială, care a crescut cu 9,3 puncte. Cu toate acestea, România continuă să aibă cel mai mic scor în domeniul puterii. În schimb, munca este unul din domeniile în care România înregistrează un constant regres în ceea ce privește egalitatea de gen, rata de ocupare a femeilor (raportată la norma întreagă) scăzând la doar 40%, în timp ce pentru bărbați aceasta a rămas constantă la 58%[2].

Femeile în discursul electoral

Anul 2025 a debutat sub amprenta discursurilor sexiste propagate în campaniile electorale din 2024, care au lăsat urme vizibile în spațiul public și pe agenda politică. Mesajele care instrumentalizau stereotipuri de gen, reduceau rolul femeilor la familie și maternitate și prezentau organizațiile pentru drepturile femeilor drept o amenințare la „valorile tradiționale” au continuat să circule și după încheierea alegerilor din 2024.

Anul 2025 a marcat, probabil mai clar decât oricare altul până acum, momentul în care potențialul electoral al femeilor a devenit vizibil și relevant în ecuația politică. Ambii candidați din turul doi al alegerilor prezidențiale au discutat despre mobilizarea electoratului feminin și au avut mesaje în campanie adresate specific femeilor. Sondajele[3] indicau, la acel moment, că femeile tind să voteze, mai degrabă, democratic și joacă un rol important în rândul indecișilor. Totuși, interesul politic față de problemele cu care se confruntă femeile rămâne superficial: o monitorizare a alegerilor din România arată că, în campania din 2025, termenul de „femeie” a apărut în proporție de 65% în enunțuri care făceau referire la familie, „grupul femeilor fiind discutat omogen, ne-intersecțional, cele câteva referiri la diversitatea femeilor vizându‑le pe cele tinere și, mai puțin, pe femeile din mediul rural și mamele singure”[4]. Astfel, deși femeile au fost vizibile în discursul electoral, atenția politică față de problemele lor reale rămâne limitată și stereotipă; „campania electorală a ignorat în mare măsură temele care ne privesc direct”[5]. Mobilizarea electorală a femeilor a fost tratată preponderent ca un instrument de câștig electoral, în detrimentul unei recunoașteri reale a nevoilor acestora și al unei voințe politice autentice de a oferi politici publice adecvate care să răspundă acestor nevoi. 

Violența împotriva femeilor: anul în care s-a dezbătut cel mai mult despre femicid

Anul 2025 este și anul în care, în medie, o femeie a fost omorâtă în fiecare săptămână. Cazul tinerei însărcinate, de 23 ani, ucisă de un bărbat de 49 ani în prezența fiicei ei, într-un complex rezidențial din apropierea Capitalei, a marcat puternic opinia publică[6]. Investigațiile ulterioare au arătat că agresorul o abuza pe tânără de când aceasta avea 14 ani și el 40, exploatând-o sexual și hărțuind-o timp de ani de zile, perioadă în care victima a cerut de mai multe ori ajutorul autorităților, fără a primi sprijinul necesar care să-i protejeze viața.

Cazul a funcționat ca un revelator al problemelor structurale persistente ale societății românești din 2025 în ceea ce privește protecția femeilor și fetelor. În primul rând, a devenit evidentă incapacitatea sistemului instituțional de a oferi siguranță reală femeilor, atât prin mecanisme de prevenție, cât și prin monitorizarea cazurilor înregistrate și intervenția rapidă și eficientă în situații de violență. Această realitate a fost întărită și de alte cazuri de femicid, în care victimele aveau sau le-a fost refuzat un ordin de protecție care să interzică agresorului apropierea de victimă. Aceste eșecuri inacceptabile ale Poliției și justiției sunt amplificate de lipsa sau inadecvarea serviciilor de sprijin destinate femeilor care vor să se protejeze de abuzatori (adăposturi, consiliere psihologică, asistență juridică și sprijin social) – servicii insuficiente în orașele mari, dar total inexistente în orașele mici și în mediul rural. 

În același timp, cazul readuce în atenție frecvența alarmantă a abuzurilor sexuale asupra fetelor minore, precum și opacitatea socială și instituțională din jurul acestor situații. De multe ori, astfel de cazuri rămân neraportate, minimizate sau tratate cu toleranță, într-un context în care responsabilitatea este mutată de la agresor către victimă. România continuă să se afle printre statele europene cu cea mai ridicată rată a nașterilor în rândul fetelor minore, de multe ori aceste sarcini fiind rezultatul unor relații marcate de diferențe semnificative de vârstă și de dezechilibre evidente de putere[7].

Toate aceste elemente indică o normalizare persistentă a violenței împotriva femeilor și fetelor, dublată de blamarea victimelor și de o cultură a tăcerii, care perpetuează impunitatea și descurajează accesul la justiție. Cazul nu reprezintă o excepție, ci un simptom al unui sistem care continuă să eșueze în a proteja drepturile fundamentale ale femeilor, în absența unor politici publice coerente, bine finanțate și centrate pe nevoile reale ale victimelor.

Cazurile de femicid au generat proteste spontane în București și în alte orașe din România în vara anului 2025, iar nemulțumirea publică și frustrarea colectivă au culminat în octombrie cu Marșul Național „Împreună pentru siguranța femeilor”, organizat de Rețeaua pentru Prevenirea și Combaterea Violenței împotriva Femeilor (Rețeaua V.I.F.). Acest marș, desfășurat simultan în peste 10 orașe și la care au participat mii de oameni, a exprimat dorința societății civile ca autoritățile să adopte măsuri concrete pentru a preveni femicidele și violența de gen, să modifice legislația pentru evaluarea riscului și protecția victimelor, să incrimineze căsătoria forțată ca infracțiune distinctă și să introducă educația pentru egalitate de gen în școli pentru generațiile viitoare[8]. România se confruntă cu o serie de deficiențe structurale în prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, aspecte evidențiate și în Raportul alternativ (Shadow Report) privind monitorizarea implementării Convenției de la Istanbul[9], coordonat de Asociația ANAIS[10] și transmis Consiliului Europei. Concluzia centrală a raportului este că răspunsul statului rămâne, în mare parte, formal și ineficient: serviciile sunt în continuare centrate pe instituții, nu pe supraviețuitoare, iar accesul la adăposturi și asistență juridică este blocat de lipsa formării profesioniștilor care să interacționeze cu victimele violenței, absența protocoalelor de la nivel instituțional care să indice cum se identifică și gestionează aceste situații – în special în domeniile educației și sănătății –, precum și de procedurile instituționale fragmentate inclusiv de influențe locale, care afectează coerența și eficiența instituțiilor din domeniile juridic, al asistenței sociale și al siguranței. 

Nevoia abordării fenomenului violenței asupra femeilor rămâne stringentă: una din trei românce a trecut prin experiența violenței fizice, a amenințărilor sau a violenței sexuale din partea partenerului[11]. În contextul mediatizării cazurilor de femicid, 2025 a fost și anul cu cele mai multe inițiative legislative în domeniul violenței domestice și violenței asupra femeilor. Același raport evalua însă că modificările aduse legislației violenței domestice sunt nesemnificative, deoarece nu abordează cauzele structurale ale problemei: cadrul legal continuă să se concentreze pe „violența domestică”, fără a integra explicit violența de gen împotriva femeilor, așa cum prevede Convenția de la Istanbul, și nu prevede reguli clare de implementare, mecanisme de monitorizare sau sancțiuni. În consecință, legea rămâne în mare parte una „pe hârtie”, invocată în rapoarte oficiale, dar cu efecte limitate în practică”[12].

Slăbirea statului și a instituțiilor responsabile de combaterea violenței de gen și promovarea egalității de gen

Deși violența împotriva femeilor este invocată frecvent în discursul public la cele mai înalte niveluri - de la Președinție și reprezentanții tuturor partidelor parlamentare, până la comisia specială „România fără violență” din Parlament –, acest angajament simbolic se reflectă doar parțial în politici publice concrete și în alocările bugetare. Măsurile de austeritate, luate de Guvernul Bolojan instalat în iunie 2025 lovesc, în special, în femeile din categorii socioeconomice defavorizate – femeile angajate în munci informale de îngrijire și fără asigurare de sănătate, mame minore, femei cu dizabilități. Măsurile de austeritate, așa cum au fost ele formulate, afectează în mod direct nivelul de finanțare și funcționare a serviciilor publice și îngreunează condițiile de muncă ale lucrătorilor care interacționează direct cu victimele și care au rol în prevenția și gestionarea cazurilor de violență: cadre medicale, asistenți sociali, polițiști, magistrați[13]. Nu în ultimul rând, în contextul în care violența asupra femeilor are la bază statutul defavorizat al acestora în societate, vulnerabilizarea economică a femeilor va adânci fenomenul violenței asupra lor.

În paralel, suntem martori la o slăbire în plan instituțional. Mutarea Agenției Naționale pentru Egalitate de Șanse (ANES), principala instituție responsabilă de promovarea egalității de șanse și combaterea violenței domestice, din coordonarea Prim-Ministrului în subordinea Ministerului Muncii, Familiei, Tineretului și Solidarității Sociale, începând cu sfârșitul anului 2025, reprezintă o schimbare cu implicații nu doar simbolice, ci și practice. Această reconfigurare instituțională slăbește capacitatea ANES de a-și asuma un rol real de coordonare și monitorizare interinstituțională, reducând totodată posibilitatea de a iniția și coordona politici publice transversale care să susțină egalitatea de gen și prevenirea violenței asupra femeilor în domenii-cheie precum siguranța publică, educația, justiția, economia și sănătatea[14]. 

Drepturile LGBTQIA+,  între instrumentalizare politică și obligații europene

Instrumentalizarea diferențelor și a vulnerabilităților sociale, vizibilă atât în modul în care femeile au fost reprezentate în campaniile electorale, cât și în tratarea superficială a violenței de gen, a atins un nivel și mai agresiv în discursul politic referitor la drepturile persoanelor LGBTQIA+, în care temele legate de egalitate și protecție sunt frecvent transformate în instrumente de polarizare și mobilizare electorală. Acest tip de discurs a fost vizibil încă din campania Coaliției pentru Familie (CPF) pentru referendumul din 2018, iar în anii 2024 și 2025 a fost reluat și intens exploatat în mod strategic deturnând electoratul de la temele structurale importante, precum precaritatea infrastructurii sociale, inegalitățile sociale, lipsa locurilor de muncă decente. Această strategie a funcționat ca un mecanism de distragere a atenției, transformând frustrările economice și sociale în ostilitate față de minoritățile sexuale și de gen.

Una din strategiile discursive folosite de candidații iliberali sau conservatori a fost să construiască un antagonism artificial între un „noi” idealizat, asociat cu familia, tradițiile, și un „ei” prezentat drept o amenințare la adresa acestor valori. Această abordare se înscrie într-un context mai larg al consolidării forțelor politice conservatoare și de extremă dreapta, active atât în Europa de Vest, cât și în Europa Centrală și de Est, unde retorica anti-gender este instrumentalizată pentru a legitima politici tradiționaliste, a restrânge drepturile femeilor și ale minorităților și a acumula capital electoral. Cel mai îngrijorător în România este faptul că, în 2025, acest tip de limbaj polarizant nu doar că s-a extins, dar a fost și legitimat prin preluarea sa de către actori politici mainstream[15].

Una dintre cele mai importante revendicări de pe agenda publică a comunității LGBTQIA+ din România rămâne obținerea unei forme de recunoaștere legală a parteneriatelor dintre persoane de același sex, temă care, în campaniile electorale din 2024 și 2025, a fost frecvent exploatată politic pentru a alimenta frica, polarizarea și a mobiliza electoral. Recunoașterea legală a cuplurilor de același sex este esențială pentru garantarea unor drepturi cetățenești de bază – recunoașterea statutului familial, accesul la protecție juridică și administrativă. În absența acestei recunoașteri, cuplurile de același sex sunt private de drepturi de care beneficiază în mod automat cuplurile heterosexuale, precum dreptul de a-și vizita partenerul în spital sau decizii medicale în caz de boală, dreptul la concediu în cazul decesului partenerului sau dreptul la moștenire.

România se află pe lista ultimelor cinci țări din Uniunea Europeană care nu recunosc cuplurile formate din persoane de același sex – nici prin căsătorie, nici prin parteneriat civil. Mai mult, Codul Civil din România interzice expres recunoașterea uniunilor între persoane de același sex încheiate într-un alt stat UE. Într-un context mai larg este important de menționat că România se află pe ultimul loc în Uniunea Europeană în materie de drepturi LGBTQIA+, cu 18,63 puncte din 100, comparativ cu media Uniunii Europene de 51,13 puncte[16].

La sfârșitul anului 2025, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a anunțat o decizie istorică care obligă statul român să ofere drepturi de bază cuplurilor gay. Potrivit deciziei CJUE, statele membre UE trebuie să recunoască căsătoriile între persoane de același sex oficiate între cetățeni ai UE pe teritoriul unui alt stat membru. În acest context, în baza tratatelor internaționale asumate, România are obligația de a institui o procedură clară, predictibilă și unitară de recunoaștere a documentelor de stare civilă, aplicabilă în mod egal atât cuplurilor heterosexuale, cât și celor de același sex. Această măsură, deși nu conduce la posibilitatea încheierii unei forme de parteneriat civil între persoane de același sex în România, va garanta că acele cupluri care sunt recunoscute în alte state UE nu își vor pierde dreptul la viața intimă și de familie, odată ce intră pe teritoriul României. 

Concluzii și recomandări

Anul 2025 a fost, în ceea ce privește egalitatea de gen, puternic marcat de discursurile din campania electorală și de dezbaterile mult mai vizibile în spațiul public cu privire la violența de gen, în particular fenomenul femicidului. Totodată, acest an a scos în evidență fragilitatea mecanismelor instituționale dedicate egalității de gen și combaterii violenței asupra femeilor.

Este esențial ca România să întărească instituțiile responsabile, să aloce resurse materiale și umane adecvate pentru servicii de prevenție, protecție și suport pentru victime și să adopte politici transversale care să promoveze egalitatea de gen, respectiv să combată violența de gen. Nu în ultimul rând, recomandăm o abordare integratoare și intersecțională a genului în politicile publice și în alocările bugetare. Asta presupune că orice decizie legislativă, program guvernamental sau finanțare publică, trebuie să țină cont de diferențele și inegalitățile care afectează femeile din diverse categorii sociale în mod diferit, inclusiv în funcție de vârstă, statut socioeconomic, locul în care trăiesc, etnie, dizabilitate sau orientare sexuală[17]. În contextul ascensiunii dreptei radicale în întreaga Europă, fără o implicare reală a autorităților, discursul public și declarațiile simbolice nu vor reuși să protejeze drepturile fundamentale ale femeilor și ale persoanelor marginalizate.

[1]European Institute for Gender Equality (2025), Gender Equality Index 2025, Publications Office of the European Union, Luxembourg.

[2]https://eige.europa.eu/gender-equality-index/2025/country/RO

[3] CURS, mai 2025.

[4] Dragolea, Alina et al. 2025. Monitorizarea alegerilor prezidențiale și parlamentare 2024/2025 din România. O perspectivă intersecțională: gen, orientare sexuală și minorități. Friedrich-Ebert-Stiftung. Publikationen der Stiftung / Monitorizarea alegerilor prezidenţiale şi parlamentare 2024/2025 din România 

[5]  https://romania.fes.de/ro/e/dupa-alegeri-va-inchidem-sorosistelor-sexism-polarizare-si-solidaritate-in-alegerile-parlamentare-si-prezidentiale-din-romania.html 

[6]  https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/caz-socant-langa-capitala-femeie-insarcinata-impuscata-pe-strada-de-fostul-iubit-starea-ei-este-critica-3265047?__grsc=cookieIsUndef0&__grts=58836448&__grua=89db729cfcdc129111f017b0e7ac324a&__grrn=1 

[7] Simion, Mădălina. 2025. Prevenirea (recurenței) sarcinii la minore. Ghid. Asociația Moașelor Independente. https://moasele.ro/wp-content/uploads/2025/03/Prevenirea-recurentei-sarcinii-la-minore_Ghid.pdf 

[8] https://violentaimpotrivafemeilor.ro/marsul-impreuna-pentru-siguranta-femeilor-2025/ 

[9] Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice. https://rm.coe.int/168046253e 

[10] ANAIS Association. 2025. Shadow Report on the Implementation of the Istanbul Convention. Romania. https://rm.coe.int/shadow-report-on-romania-anais-association/488028b2b0 

[11] FRA, EIGE, Eurostat. 2024. EU gender-based violence survey – Key results. Experiences of women in the EU-27, Publications Office of the European Union, Luxembourg.

[12] Legea nr. 1/2025 care modifică și completează Legea nr. 217/2003. 

[13]  Austeritatea ucide. Cum poate fi alimentată violența împotriva femeilor de tăierile bugetare. Explicațiile unei cercetătoare | Mobile

[14]https://asociatia-anais.ro/anes-nu-s-a-mai-comasat-dar-s-a-subordonat-am-evitat-un-dezastru-dar-n-am-scapat-complet/

[15] Vezi Dragolea et al., 2025.

[16]https://rainbowmap.ilga-europe.org/

[17] Băluță, Ionela, Dumitru, Anca. 2023. Analiză privind politicile egalității de gen în România. Abordarea integratoare de gen, împuternicirea politică și economică a femeilor, bugetarea de gen 2016-2022. https://anes.gov.ro/wp-content/uploads/2024/08/Analiza-privind-politicile-egalitatii-de-gen-in-Romania.-Abordarea-integratoare-de-gen-imputernicirea-politica-si-economica-a-femeilor-bugetarea-de-gen-2016-2022.pdf

Opiniile exprimate în acest articol nu reflectă neapărat punctele de vedere ale Friedrich-Ebert-Stiftung (FES).

Despre autoare:

Irina Ilisei, PhD, este cercetătoare, activistă și trainer, cu o experiență de peste 15 ani în domeniul egalității de gen, drepturilor omului și participării civice. Are un doctorat în științe politice la SNSPA și este absolventă a programului masteral Politici de gen și minorități din cadrul aceleiași universități.