Starea învățământului în România. O pledoarie pentru întărirea caracterului public și incluziv al educației - de Sebastian Țoc

Modalitatea de organizare a sistemului de învățământ din România tinde să încurajeze ierarhizarea școlilor și, adesea, segregarea pe criterii economice, etnice sau de rezidență, bazându-se pe ierarhii puternice și pe concurență adesea aflate în opoziție cu un sistem incluziv ce urmărește interesul public de a asigura educație de calitate tuturor.

Un sistem public și incluziv de calitate se măsoară prin capacitatea acestuia de a transmite cel puțin competențele de bază aferente învățământului obligatoriu tuturor absolvenților. Acest lucru presupune niveluri reduse ale abandonului școlar/necontinuării educației și un nivel minim al competențelor la disciplinele fundamentale, precum și competențe civice, politice sau economice pentru un număr cât mai ridicat de elevi. În România, rezultatele sistemului de învățământ sunt mai degrabă opuse: rate ridicate de ieșire timpurie din învățământul obligatoriu și un număr mare de elevi, preponderent din medii dezavantajate, care nu au competențe de bază.

Ultimele examinări PISA aferente anului 2022 ilustrează o adâncire a inegalităților educaționale între elevii proveniți din familii cu statut socio-economic ridicat și cei din familii cu statut socio-economic scăzut, ultimii cu o probabilitate mare de a nu avea competențe de bază la matematică, citire și științe. Din păcate, discuțiile din jurul PISA se concentrează prea mult pe necesitatea îmbunătățirii infrastructurii, resurselor educaționale și umane în școlile din medii dezavantajate socio-economic și prea puțin pe un factor mai important: modalitatea în care segregarea socio-economică existentă în educație contribuie la perpetuarea și adâncirea inegalităților educaționale și sociale.

Cum înțelegem succesul școlar și din ce perspectivă?

Se discută destul de des despre faptul că în România funcționează în paralel cel puțin două sisteme de învățământ: în unul, școlile au rezultate medii și bune, iar în celălalt, rezultate slabe. Această categorisire a școlilor nu este contestată de nimeni, discuția axându-se cel mult pe cum ar putea fi sprijinite mai mult școlile neperformante. Performanța în sistem e asociată cu rezultatele elevilor care învață în prima categorie de instituții de învățământ, școlile performante fiind cele ce au ponderi mari ale elevilor care iau examene cu miză mare, evaluarea națională și bacalaureatul, un număr ridicat de note de 10 (fiecare școală poate să spună cu exactitate câte note de 10 a avut la examene în ultimii 5-10 ani), de olimpici naționali și internaționali sau de absolvenți care merg la universități în afara țării.

Cu alte cuvinte, performanța sistemului public de educație este înțeleasă și evaluată într-o logică elitistă care pleacă de la presupoziția că este necesar să atragem cei mai buni elevi într-o școală și să creăm un climat competitiv între ei, iar la final să îi premiem pe cei cu cele mai bune rezultate, premiere care nu se referă strict la premii și burse, ci și la accesul ulterior la unități de învățământ care istoric au o reputație bună.

La menținerea acestui tip de învățământ contribuie o viziune neoliberală despre educație, care se raportează la succesul școlar dintr-o perspectivă individualistă și puternic competitivă, indiferent dacă vorbim de elevi sau de școli. Adică înțelegem succesul școlar în logica elevului care reușește să aibă rezultate bune și a școlii care are un număr cât mai mare de elevi cu rezultate bune. Această viziune se manifestă, de exemplu, în ideile și acțiunile principalelor grupuri de interese din jurul educației: părinți, cadre didactice, experți în educație, reprezentanți ai școlilor private, asociații de elevi etc. Aceste grupuri recunosc (chiar dacă uneori cu jumătate de gură) că învățământul are probleme în a asigura egalitate de șanse sau că nu sprijină suficient elevii și cadrele didactice din școlile care deservesc zonele dezavantajate, însă rareori contestă regulile jocului, care se bazează în ultimă instanță pe aceeași abordare elitistă și meritocratică potrivit căreia competiția este forma legitimă de ierarhizare a elevilor. Chiar și cei care apreciază că, pentru a face competiția mai corectă, sunt necesare măsuri sociale și educaționale adiționale de sprijinire a celor fără resurse economice și familiale continuă să considere că logica competiției între indivizi rămâne de bază.

Un exemplu interesant îl întâlnim adesea la dezbaterile despre educație unde numeroase categorii de experți ajung să pună etichete de corect, incorect, firesc și nefiresc diverselor politici educaționale, uneori chiar din perspectiva de părinți. Îmi amintesc cum o dezbatere într-un grup de lucru despre evaluarea în învățământul preuniversitar, organizată în cadrul proiectului România Educată, s-a transformat rapid într-o dezbatere despre „incorectitudinea evaluării la nivelul clasei de elevi”, participanții exemplificând practica evaluării la clasele în care aveau copiii înscriși. Sau, mai recent, în contextul dezbaterii despre noua metodologie de acordare a burselor școlare (care de altfel are potențialul de a crește gradul de echitate educațională în contextul în care vor primi burse elevi mai diverși din punct de vedere socio-economic), a fost invocat exemplul propriului copilul care nu va mai lua bursă pentru că învață într-un colegiu național competitiv, spre deosebire de elevul dintr-un colegiu tehnic unde cea mai mare nota e 7, pentru ca la final să concluzioneze că „metodologia de acordare a burselor la nivel de clasă este incorectă și nedreaptă”. Cu alte cuvinte, deși erau invitați în calitate de experți în educație, argumentele utilizate au fost din perspectiva lor de părinți, care fac parte cel puțin din clasa de mijloc. Deși cauzele polarizării educației nu pot fi atribuite doar părinților din clasa de mijloc, aceștia au un rol. Adesea organizați în asociații de părinți, se simt îndreptățiți să sugereze cum ar trebui să arate sau să se schimbe educația, mai ales că se consideră un fel de clienți ai școlii în contextul în care, date fiind lipsurile generate de finanțarea precară de la bugetul public, ei au devenit cofinanțatori. Mai mult, odată cu trecerea la finanțarea per elev, unii părinți au dezvoltat comportamente ce au baze elitiste, adesea suprapuse peste unele rasiste, abilitiste și clasiste, și care se manifestă prin presiuni pe școală și profesori și pot culmina cu mutarea sau amenințarea cu retragerea a elevilor din școală și implicit pierderea finanțării. Propunerile de politici educaționale care încurajează ierarhizarea elevilor și a școlilor nu beneficiază de sprijin simbolic doar de la părinții din clasa de mijloc, ci și din partea cadrelor didactice mai vocale din colegiile naționale, a intelectualilor publici conservatori citați ca specialiști în educație și a grupurilor de interese care susțin diferite forme de privatizare a învățământului.

Această viziune răzbate deseori în dezbaterile privind politicile educaționale, în care se discută separat cum poate fi îmbunătățită performanța „școlilor bune”, răspunsul fiind de obicei că  „prin selecția celor mai performanți elevi și profesori”, respectiv cum se pot îmbunătăți rezultatele școlilor care deservesc zone defavorizate din punct de vedere socio-economic, discuții purtate în numele „egalității de șanse”. Scopul este acela de a „premia meritocrația” prin note și uneori prin burse, adică pe elevii cu cele mai bune rezultate, indiferent de mediul familial și social din care provin. Rezultatul final al logicii ierarhizării școlilor și a selecției elevilor este că avem de facto un învățământ segregat după aproape toate criteriile: etnic, statut socio-economic al familiei, mediu de rezidență, dizabilități și performanțe. Astfel, elevii din clasele dezavantajate, din învățământul etichetat slab, „vor fi încurajați” să intre mai rapid pe piața muncii, iar cei din clasele privilegiate, din cel etichetat performant, să urmeze studii universitare și să ocupe poziții bine recompensate din structura ocupațională.

Educația înțeleasă ca serviciu public și universal

Se poate spune că un sistem de învățământ care dă rezultate numai pentru elevii din clasa de mijloc și mai sus și în care uneori apar excepții care au reușit în ciuda obstacolelor sociale și economice, nu este performant nici din perspectiva interesului public general, nici al statului. Contextul mai larg în care funcționează acest tip de sistem este de asemenea important. Rezultat al modelului neoliberal de dezvoltare, bazat pe acordarea de beneficii capitalului în detrimentul lucrătorilor și bugetului public, societatea românească este una polarizată, cu inegalități majore între rural, urban mic și urban mare, cu inegalități de venituri, salarii mici raportat la costul vieții, cu un nivel ridicat de sărăcie și, în mod particular, sărăcie în rândul copiilor. La acestea se adaugă politici de protecție socială care nu acoperă numărul ridicat al persoanelor potențial eligibile și care sunt inadecvate din punctul de vedere al beneficiilor financiare sau al serviciilor sociale furnizate.

În această societate, educația, deși cronic subfinanțată, e în continuare văzută drept mijlocul prin care copiii pot depăși orice dificultăți, dacă depun efort și își cultivă abilitățile individuale. În realitate însă, capacitatea învățământului, mai ales a unuia segregat, să ofere oportunități tuturor pentru a ajunge la un nivel minim de competențe este redusă, fiind mai probabilă „premierea”, inclusiv prin burse, a elevilor din medii familiale ce dispun de mai multe tipuri de resurse și „sancționarea” elevilor din medii dezavantajate, care fie au competențe mai reduse, fie părăsesc prea devreme învățământul obligatoriu. Având în vedere însă că există o relație statistică puternică între stocul de resurse socio-familiale și rezultatele educaționale, putem vorbi mai degrabă despre un mit al meritocrației în educație. Așadar, un astfel de sistem educațional se află în opoziție cu promovarea interesului public într-un stat ale cărui obiective sunt susținerea dezvoltării economice și sociale și asigurarea unor drepturi fundamentale, inclusiv sociale, tuturor membrilor, precum și consolidarea democrației și a participării la decizie a tuturor cetățenilor, nu doar a celor ce dispun de resurse.

Despre segregare și efectele ei

Așa cum am menționat mai sus, învățământul românesc se confruntă cu probleme precum: participarea redusă la învățământul preșcolar, rata ridicată de părăsire timpurie a școlii, numărul mare de tineri care nu continuă în învățământul secundar superior, rezultate destul de slabe la examene cu miză mare și foarte slabe la teste care măsoară competențe, de exemplu, PISA, număr redus de absolvenți de studii universitare. În general, toate aceste probleme sunt mult mai des întâlnite în rândul elevilor proveniți din medii sociale și familiale cu resurse modeste. Cu alte cuvinte, nivelul ridicat de sărăcie din România are un impact determinant asupra rezultatelor educaționale la nivel sistemic. În același timp, modalitatea de organizare a învățământului contribuie decisiv la aceste rezultate polarizate în funcție de statutul socio-economic al familiei (în principal, capitalul educațional, cultural sau simbolic și nivelul veniturilor, dar și alte aspecte des întâlnite în România, de exemplu, condițiile de locuire sau migrația în străinătate), de dezvoltarea inegală și inegalitățile rezidențiale ori de practicile discriminatorii în funcție de criterii arbitrare precum etnia, orientarea sexuală, genul sau dizabilitatea. Studii de caz precum cele evidențiate de raportul de monitorizare a segregării școlare, elaborat în 2022 de Claudiu Ivan și Cerasela Bănică, ilustrează câteva tipuri de segregare ce merită menționate. (RaportMonitorizareEvaluareSegregareScolara_Ro.pdf)

Tipuri de segregare în sistemul actual de învățământ

1. Modalitatea de repartizare în școli și clase a elevilor

Mecanismele actuale de repartizare a elevilor în școli și clase au ca rezultat un învățământ segregat, cu elevi grupați în funcție de abilități, în ciuda unor acte normative care prevăd că segregarea educațională este discriminatorie. Prima formă de segregare prezentată detaliat în studiul sus-menționat derivă din însăși modalitatea de arondare a străzilor și blocurilor de locuințe la școli. Astfel, avem cazul a două școli dintr-un oraș din România, aflate la 400 metri distanță – una cu reputație bună (istoric a avut rezultate bune) și cealaltă cu reputație proastă (istoric a avut rezultate mai slabe și o pondere ridicată de elevi de etnie romă) – în care cele mai multe străzi au fost arondate școlii cu reputație bună, ba chiar unele blocuri inițial arondate școlii cu reputație proastă au fost mutate la cea cu reputație bună. Rezultatul e că școala cu rezultate mai slabe are un număr mai mic de elevi și o pondere ridicată a elevilor proveniți din medii dezavantajate, inclusiv romi, iar cea cu rezultate mai bune este supraaglomerată și duce lipsă de spații. De altfel, s-a ajuns la o situație absurdă în care o parte din elevii înscriși la „școala bună” învață de fapt în spațiile școlii cu reputație proastă, care dispune de excedent de spațiu pe motiv că „nu este căutată”. Așadar, vorbim despre segregare determinată de modalitatea în care sunt arondate străzile la școli, justificată de „cererea mare de înscriere la școala cu reputație bună din partea părinților”. În plus, regulile laxe de transfer ale elevilor între școli contribuie la fenomenul segregării, părinții din clasa de mijloc căutând, de obicei, să își mute copiii la școlile cu reputație bună.

2. Segregarea pe criterii etnice justificată de rezidență

Cea de-a doua formă de segregare este specifică mediului rural unde, în contextul depopulării satelor, unele școli sunt desființate, elevii rămași fiind transportați cu microbuzul școlar la o școală din alt sat. În cazul analizat în raport, elevii romi mutați la școala din satul vecin au fost repartizați într-o singură clasă separată, cu predare în regim simultan, improvizată în sala de sport, în loc să fie distribuiți în clasele aferente anului de studiu. Argumentele utilizate pentru a justifica această măsură au fost că era necesară păstrarea „atmosferei din vechea școală”, deși practica a continuat și la noile generații care au început clasa 0. Fenomenul mai este întâlnit și la trecerea de la învățământul primar la cel gimnazial, când elevii care schimbă școala, și provin de obicei din alt sat, sunt repartizați într-o clasă a V-a separată, creată pentru ei.

3. Segregarea în urma repartizării în școli și clase în funcție de rezultatele la examene

Putem vorbi despre o segregare socio-economică și în contextul în care este tolerată organizarea unor concursuri de admitere la colegii naționale în clasa a V-a, precum și de segregarea rezultată în urma procesului de repartizare a elevilor în clasa a IX-a pe baza rezultatelor la evaluarea națională. Mai mult, în unele colegii naționale se practică organizarea „claselor de olimpici” care au adesea un program adaptat, pentru a facilita obținerea de premii la olimpiade. Astfel, însăși logica instituțională după care funcționează învățământul favorizează competiția între elevi încă de la niveluri inferioare, încurajează gruparea în funcție de abilități, încurajează segregarea romilor, în continuare puternic discriminați și etichetați ca incapabili de performanță școlară, și acceptă împărțirea școlilor în bune și slabe, contribuind la perpetuarea acestor etichete pozitive sau negative aplicate școlilor și la permanentizarea practicilor de căutare/evitare a acestora în rândul părinților. Având în vedere că rezultatele la evaluările pe baza cărora se face repartizarea în gimnaziu sau liceu sunt puternic influențate de mediul familial de proveniență, școlile bune de fapt selectează elevi din aceeași clasă socială, efectul fiind segregarea socio-economică și uneori etnică. În acest mod de organizare, părinții și profesorii din școlile etichetate slabe au așteptări mai scăzute de la tot colectivul de elevi dintr-o școală, iar elevii vor avea de asemenea aspirații educaționale scăzute, mai ales că există o probabilitate ridicată să provină din medii sociale dezavantajate.

În loc de concluzie

Modalitatea de organizare și viziunea elitistă privind educația în România se află în opoziție cu un învățământ performant din perspectiva interesului public și contribuie în mod direct la procentul ridicat de tineri, preponderent proveniți din familii cu statut socio-economic scăzut, care părăsesc timpuriu școala, care nu au competențe de bază și care au o probabilitate ridicată pe termen lung să fie expuși riscului de sărăcie și de excluziune socială.

Din păcate, nu există soluții imediate la acest tip de probleme, permanentizate într-un context istoric în care dezvoltarea inegală în capitalism a generat multiple inegalități sociale, în care valorile individualiste și „reușita prin propriile forțe” au fost puternic încurajate concomitent cu o retorică împotriva statului și a celor care se bazează pe servicii și beneficii oferite de stat (inclusiv un discurs „anti-săraci” care atribuie starea de sărăcie nemuncii, lenei și sistemului prea generos de beneficii din partea statului). Acest tip de discurs care încurajează competiția și o falsă meritocrație a fost de asemenea prezent în sistemul educațional, eșecul școlar fiind atribuit elevilor sau familiei de proveniență, elevi care, în ciuda unor programe educaționale sociale, inclusiv de acordare a burselor sociale, nu sunt interesați destul de școală sau nu învață suficient.

Dezbaterile ar trebui să pornească de la o clarificare a obiectivelor sistemului de învățământ public într-o democrație, din perspectiva tuturor actorilor din educație, precum și a modalității de organizare pentru a îndeplini aceste obiective. De altfel, echitatea este unul dintre laitmotivele noii legi a educației care promite mai mult sprijin pentru elevii defavorizați, inclusiv ore remediale și axare pe alfabetizare, mai mare concentrare pe competențe, burse sociale mai multe și mai mari, precum și burse de merit distribuite mai echitabil, programe sociale ca „școală după școală” și „masă caldă”, măsuri de încurajare a personalului didactic pentru a preda în zone dezavantajate. Aceste măsuri sunt lăudabile, însă vor avea un impact redus dacă nu vin la pachet cu măsuri care să aibă ca rezultat școli mai diverse și mai incluzive.

Totodată, trebuie recunoscut faptul că performanța scăzută a sistemului educațional românesc este sistemică și provine din modalitatea de organizare, iar încercarea de rezolvare doar prin concentrarea resurselor în școlile cu rezultate scăzute nu va rezolva problema. În realitate, diferențele între școli sunt adesea determinate tocmai de selecția socială directă sau indirectă a elevilor și ulterior de ierarhizarea școlilor în funcție de rezultate la examene sau olimpiade, precum și de crearea unei reputații a școlii, care, de altfel, se află în strânsă legătură cu atragerea celor mai importante resurse educaționale: cadrele didactice.

Trebuie menționat că școlile mai diverse care reușesc să asigure și un climat incluziv nu îi dezavantajează pe cei din medii familiale privilegiate, interesați de atingerea unor performanțe mai ridicate, însă au un impact major asupra celor din medii dezavantajate, care tind să aibă rezultate mai bune decât dacă ar învăța în școli segregate.

***
Așadar, ar fi dezirabile măsuri de creare a unui climat școlar mai puțin competitiv și bazat mai mult pe cooperare, arondarea străzilor și stabilirea de reguli de înscriere care să asigure diversitatea la nivel de școală și clasă, implicit evitarea grupării în funcție de nivel/abilități și a finanțării învățământului privat din bugetul public, accentul pe învățarea în grupuri mixte și pe transmiterea de competențe de nivel mediu, accentul pe evaluarea continuă și formativă care urmărește progresul elevilor, într-o mai mare măsură decât pe cea sumativă la finalul unui ciclu, formarea cadrelor didactice pentru a pune în practică un curriculum mai incluziv la nivelul clasei de elevi, renunțarea la ierarhizarea elevilor la liceu și școala profesională în funcție de examene cu miză mare, fiind preferabil un mix de criterii.

Nu în ultimul rând, simpla reorganizare a sistemului de învățământ pe baze mai echitabile și incluzive este însă insuficientă dacă politicile de dezvoltare și cele sociale vor continua să perpetueze o societate polarizată cu rate ridicate de sărăcie și cu alte probleme –discriminarea sistemică a etnicilor romi, de exemplu –, cu servicii sociale adresate celor mai vulnerabili care nu le acoperă nevoile, cu probleme din ce în ce mai frecvente legate de locuire și cu un buget de stat subfinanțat, incapabil să asigure pe termen lung servicii publice de calitate tuturor cetățenilor.

Despre autor:
Sebastian Țoc este lector universitar la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) din București și cercetător la Institutul de Cercetare a Calității Vieții din cadrul Academiei Române.

Opiniile exprimate în această publicație nu sunt în mod necesar și cele ale Fundației Friedrich Ebert (FES).